1968, între Zürich şi Praha - Ziua 1: Elveţia - Cehia

Azi, 7 iunie 2008, ora Bucureştiului 19:00, Campionatul european de fotbal se va deschide cu meciul Elveţia - Cehia. Şi, pentru a da Cezarului ce e al Cezarului, la LiterNet, meciurile filmice virtuale încep cu aceeaşi partidă. Dacă cunoaşterea publică a resurselor cinematografice ale Cehiei depăşeşte cu uşurinţă mulţimea cinefililor, pentru Ţara Cantoanelor mă văd nevoit să apelez la calea (citeşte link-ul) bătătorită a paginii www.imdb.com. Iar ce găsesc acolo se întâmplă să fie bine articulat în context.

Mă voi limita, aşadar, la a nota apariţia, în anul de graţie 1968, a filmului elveţian intitulat chiar Swiss Made, un documentar SF, în care un extraterestru vizitează Pământul şi-şi înregistrează experienţele. Pretext deja clasic pentru o probabilă satiră socială, folosind brevetul lui Mark Twain din Un yankeu la curtea regelui Arthur. Regia filmului e semnată de mai puţin cunoscuţii H. R. Giger şi Fritz E. Mäder pe scenariul aparţinând lui Michel Contat şi Yves Yersin, deci o cooperare artistică multiculturală, firească pentru Elveţia.

La o generaţie distanţă, tot un documentar, semnat de Xavier Ruiz, cu titlu asemănător: Swiss Made in Hollywood, cu o fişă încă mai săracă în informaţii.

Nu o să sar nici peste unul din cele mai bune documentare elveţiene văzute la Bucureşti, anume Step Across the Border, semnat de Nicolas Humbert, Werner Penzel şi povestit într-un fel foarte special de Iulia Blaga.

Aş mai reţine un titlu, Grounding - Die Letzten Tage der Swissair (2006), mot-à-mot Aterizare - ultimele zile ale (companiei aviatice) Swissair, semnat de Michael Steiner. Clasificat ca dramă, lasă a se bănui că ar fi mai degrabă ceea ce se numeşte docudramă sau chiar un documentar artistic.

Fac, însă, elveţienii şi filme artistice? Cu siguranţă (ba chiar îmi amintesc de una sau două ediţii ale festivalului de film elveţian la Bucureşti în ultimii 5-10 ani), dar ponderea lor pe ecranele româneşti (mari şi mici) e neglijabilă. Printre filmele ce sunt coproduse de elveţieni, dar pe care puţini le-ar identifica drept elveţiene, cele mai populare pe acelaşi imdb.com sunt Before Sunrise, Trois couleurs: Bleu, Trois couleurs: Blanc, Trois couleurs: Rouge, The World's Fastest Indian, Paris, je t'aime, Les Choristes şi Manon des sources. Cum era de aşteptat, multe coproducţii cu Franţa sau Germania, ţări cu care are o apropiere de limbă.

Aşadar, elveţienii par a pune în cinema pragmatismul lor tradiţional. Deşi au, har Domnului, o literatură foarte viguroasă, mai ales de expresie germană, să nu uităm nici de clasicii Friedrich Dürrenmatt ori Max Frisch, dar nici de contemporanii traduşi la noi de Radu Ţuculescu (Helmuth A. Niederle, Andreas Saurer - al doilea prezent şi în paginile LiterNet.ro) sau pe prea iute stinsa cometă Aglaja Veterany.

Elveţienii şi-au manifestat neutralitatea istorică esenţială, între altele găzduind nu puţine personalităţi temporar exilate din ţările lor. De la Lenin la... Chaplin. Nu putem încheia o altfel aridă trecere în revistă a filmului elveţian fără a aminti că genialul cineast Charles Spencer Chaplin şi-a trăit ultima parte a vieţii "aici, în Elveţia", alături de ultima şi cea mai longevivă soţie, Oona, fiica dramaturgului american Eugene O'Neill şi alături de o progenitură cu cel puţin doi actori. Sidney Chaplin - cu o carieră modestă, Geraldine, soţia, o vreme, a regizorului spaniol Carlos Saura, devenind o actriţă onorabilă. Care chiar a jucat rolul propriei sale bunici, în filmul biografic al lui sir Richard Attenborough, cu Robert Downey jr. în rolul principal. Dacă găzduirea lui Charlot, "hohot interzis", cum clamează poetul este şi nu este, în planul Filmului, ca instituţie, pe care încerc s-o servesc acum, meritul Elveţiei, e discutabil. Dar e un aspect pe care nu-l putem ignora în formatul propus.

Ajungem acum la Cehia şi filmul ceh. Dacă nu-i lesne să scrii despre un cinema aproape inexistent pe ecranele româneşti, cel helvet, despre unul cu o personalitate aşa de bogată şi accentuată e chiar greu. Căci ai de ales şi de selectat. Îngerul meu păzitor îmi şopteşte s-o iau... cronologic. Filmul ceh are o poezie inefabilă şi un umor secret. Primul de care-mi amintesc, încă din tinereţe, este Când vine pisica, o feerie delicată, filmată cu privire de copil hrănit cu basme. Trecerea unei pisici magice prin cadru (perifrază metaforică la clişeul trece o femeie prin oraş) determină colorarea imediată, pe baza unui dicţionar caracterologic, a tuturor siluetelor: invidioşii în purpuriu-violet, frustraţii în galben, cei senini în bleu ciel, îndrăgostiţii, fireşte, în roşu englez. Şi abia după ce se enunţă codul, vedem că singurul cuplu roşu e format din doi copii. Omagiu adus lui Jaques Prévert, cu ai săi copii care se iubesc.

Apoi a început un joc de-a sciziunea timpului. Am văzut Dragostea unei blonde, la vremea cuvenită, la fel Asul de pică, dar am recuperat Balul pompierilor pe la cinemateci neoficiale, în anii '80. Odată cu primul film al lui Forman făcut în State, pe care nu-l voi numi, cum nu voi numi nici cele două filme de Oscar făcute de acelaşi Forman tot dincolo de ocean. Căci aici vorbim de filmul ceh.

Spectatorul român de vârstă medie îşi mai aminteşte de două seriale de televiziune, un basm (Arabella - coincidenţă sau nu, de pe 10 până pe 13 iunie 2008, de la ora 20, Centrul Ceh din Bucureşti îl prezintă în proiecţii speciale în calupuri de cîte 3 episoade, adică o oră şi jumătate) şi unul SF (Vizitatorii), având în comun o actriţă atrăgătoare, deloc blondă, cu farmec mai degrabă mediteranean, dar iarăşi serialul TV nu e film.

Ne punem, firesc, întrebarea, dacă există un element comun între cele două cinematografii din ţările ale căror echipe de fotbal se întâlnesc pe masa de biliard a gazonului din St. Jakob Park. Răspunsul se întâmplă să fie pozitiv şi nu putem trece pe lângă el. Căci primul film citat aici, unul elveţian, fu făcut în anul care a însemnat aşa de mult pentru cehi. Anul primăverii de la Praga. Al "socialismului cu faţă umană", promovat de Alexander Dubček şi strivit de tancurile lui Brejnev. Dar, oare, numai pentru cehi? Pentru elveţieni nu? Dacă nu pentru toţi elveţienii, pare puţin probabil ca cei francofoni să nu fi vibrat, în fel şi chip, la zgomotul de petardă al automobilelor incendiate la Parisul atât de aproape, de exaltaţii roşcovanului Daniel Cohn-Bendit, actual deputat european "verde". Afiliere simultan ironică şi semnificativă, căci dincolo de filiaţia stângistă, transpare sugestia că hazul de necaz românesc de după război (orice pătlăgică roşie a fost mai întâi verde pare să fie întrucâtva... reversibil.

Dar are acest excurs de-a face cu fotbalul? Cu filmul? Cu Elveţia? Cu Cehia? Nu direct, dar cum să sugerezi altfel surferului generic al celei mai tinere generaţii rezonanţa anului 1968?