Artă contemporană - Ziua 19: Germania - Spania

În urmă cu aproape trei ani publicam în numărul 25/2006 al revistei IDEA artă + societate un text care discuta expoziţia retrospectivă Hans Haacke - Wirklich, Werke 1959-2006, ce avusese loc în spaţiul Akademie der Künste Berlin. Am decis ca pentru această ultimă intervenţie să reproduc un fragment din acel text. Sînt două motivele care m-au determinat să mă întorc la rîndurile scrise în 2006:

Primul dintre ele are de-a face cu faptul că am avut ocazia să locuiesc în Germania de-a lungul Campionatului European de Fotbal. M-am convins că germanii mănîncă fotbal pe pîine (altminteri, o absolută încîntare) şi am putut verifica lucrul acesta zi de zi, încercînd să mă descurc prin furnicarul maşinilor care şi-au agăţat la oglinzile retrovizoare drapeluri, faţadele acoperite de steaguri şi copiii pe care îi întîlneşti în metrouri cu feţele pictate în aceleaşi combinaţii negru-galben-roşu. Dacă mîine Germania pierde contra Spaniei cel mai probabil că voi asista la o dramă naţională.

Cel de-al doilea motiv are de-a face cu o ştire de la TV: în Leipzig un grup de neonazişti a fost condamnat la închisoare după ce atacase un grup de emigranţi. Ştire seacă şi care nu are nevoie de comentarii prea multe. Mi-am amintit totuşi că în 2007, în timp ce locuiam în Berlin, citisem în ziar că fanii grupării locale Hertha obişnuiau adesea să îşi înjure adversarii sau arbitrii, numindu-i "evrei". Nu m-am putut abţine să nu fac legătura: saturaţia vizuală a simbolurilor poporului-naţiune (turcii germani au ţinut cu Turcia şi şi-au afişat şi ei steagurile lor) - amintirea extremismului de dreapta - Hans Haacke şi discursul său despre starea naţiunii...


"Cu toate acestea, nu există 'artist' care să fie imun la sistemul valoric socio-politic al societăţii în care trăieşte - toate configuraţiile culturale aparţin acestui sistem - şi care să nu fie cu nimic influenţat, indiferent dacă aceste constrîngeri societale îi sînt conştiente sau nu." [1] (Hans Haake, Despre puterea culturală - Zur kulturellen Macht)

În ploaie, cîţiva turişti participă la o şedinţă de culturalizare pe care ghidul o conduce strategic. Turul este gratuit, dar dacă îşi face treaba cu adevărat bine, s-ar putea să primească un extra-tip grozav. S-au adăpostit la primul etaj al Akademie der Künste din Berlin. De aici poţi vedea totul: Ambasada Franţei arătînd ca un buncăr Pariser Platz, dar mai ales Poarta Brandemburg. Amnezici, buimaci, se pregătesc de punctul culminant, un fel de celebrare estetică a unei istorii indiferente: cine şi-l poate imagina cel mai bine pe noul cancelar Adolf Hitler trecînd victorios pe sub Poarta Brandemburg, de coloanele căreia spînzură steaguri roşii şi svastici negre, făcînd dreapta către Reichstag? Efectul nu ţine însă mult: la cinci metri mai încolo pot fi citite ciudate scurte biografii: Nguen Van Tu, născut în Vietnam, înjunghiat la 24.4.1992 în Berlin, avea 29 de ani; Gülüstan Oztürk, născut în Turcia, ars de viu la 29.5.1993 în Solingen, Nordhein-Westfalen, avea 12 ani; Christelle Makodila, născută în Zair, arsă de vie la 18.1.1996 în Lübeck, Schleswig-Holstein, avea 6 ani; Dragomir Christinel, născut în România, omorît în bătaie la 15.3.1992, în Saal (Mecklemburg-Vorpommern), avea 18 ani; etc. Între toate aceste mici istorii se află răspunsul dat unei întrebări încă nepuse: WEIL SIE NICHT DEUTSCH AUSSAHEN - PENTRU CĂ NU ARĂTAU CA GERMANII...

[...]

Într-un interviu realizat în anul 2000, Hans Haacke îşi exprima încîntarea pentru faptul că în Germania există mulţi oameni care cred într-o societate deschisă şi egalitară [2]. Opusul acestei opţiuni politice este cel al societăţii controlului, care îşi găseşte cea mai clară expresie în ideologia naţional-socialismului sau în discursul militant al elitelor conservatoare americane. State of the Union este titlul expoziţiei din 2005 a lui Haacke din galeria Paula Cooper din New York. Instalaţia este dominată de un Commander in Chief (George Bush) adormit, şi de un dulap căzut peste care tronează un vultur nazist, pe lîngă care sunt împrăştiate monede. Totul trimite simbolic la lipsa de ingenuitate şi ipocrizia politicii americane vis-à-vis de războiul împotriva terorii, un război animat nu de discursul democratic, ci de interesele politico-economice zonale. Un steag american sfîşiat aminteşte de artificialitatea construcţiei social-politice a acestei naţiuni: starea uniunii este una a ruperii, a dizolvării, a conflictului intern ce îi apropie destrucţia. Aceeaşi idee capătă noi semnificaţii în contextul Bienalei de la Veneţia din 1993, cînd Haacke a instalat în coridorul de intrare fotografia lui Adolf Hitler, care în 1934 a vizitat Veneţia pentru a se întîlni cu Mussolini şi a participa la deschiderea pavilionului german din cadrul Bienalei. Deasupra acestei fotografii Haacke a montat replica imensă a unei mărci germane, cu anul de emisiune 1990, anul reunificării germano-germane şi al transformării mărcii vest-germane în instrument de plată comun. "În interior, podeaua pavilionului a fost acoperită de dale de marmură sparte, cu aceeaşi semantică a proiectului naţional-socialist eşuat. Era vorba despre proiectul dărîmării şi reconstrucţiei Berlinului ce ar fi survenit unei eventuale victorii în cel de-al Doilea Război Mondial, şi a rebotezării sale sub numele de "GERMANIA". Acest nume l-a aşezat Hans Haacke pe peretele circular al pavilionului german. În ambele proiecte, atitudinea critică a artistului german se mută către regiunile cu nisipuri mişcătoare ale limbajului. State of the Union este un joc de cuvinte derivat din United States; GERMANIA este cuvîntul italian pentru Deutschland, dar şi numele pe care trebuia să îl poarte noul oraş ce rezulta din raderea Berlinului şi reconstruirea lui după planurile arhitectului nazist Albert Speer, în concordanţă cu principiile esteticii monumentale naziste [3]. Ambele sunt exemple relevante ale modalităţii în care limbajul deţine proprietatea ambivalentă de a fi virtual atît mijloc al ideologizării cît şi instrument al criticii. Aceeaşi performativitate a reconvertirii critice a limbajului o operează poate cel mai cunoscut proiect al său, Populaţiei (Der Bevölkerung) [4]. În 1998 Hans Haacke a fost invitat de către parlamentul german să producă o lucrare de artă pentru clădirea Reichstagului. Ceea ce Haacke a propus poate fi redus la prima vedere la un simplu joc de limbaj: Der Bevölkerung răspundea sintagmei Dem Deutschen Volke (poporului german) plasată din 1896 pe arhitrava clădirii Reichstagului. Haacke împrumutase conceptul de la Bertolt Brecht, cel care în 1937 avea să scrie că, în contextul ocupării de către nazişti a spaţiului semantic al conceptului de Volk (popor), conceptul de Bevölkerung (populaţie) este un termen mult mai precis şi mai bine definit din punct de vedere ştiinţific şi democratic. Cu alte cuvinte, el este liber de orice încărcătură ideologică. Cu toate acestea, proiectul, ce presupunea crearea unui habitat în luminatorul nordic al Reichstagului şi participarea activă a parlamentarilor, care trebuiau să aducă pămînt din circumscripţiile electorale în care au fost aleşi şi să-l depună într-un strat de pietriş pe care era scris DER BEVÖLKERUNG, nu a fost acceptat cu uşurinţă: în aprilie 2000 a avut loc o dezbatere în Parlament, în urma căreia trebuia să se voteze comisionarea lui. Surpriza a fost produsă de către cei ce au argumentat împotriva proiectului. De exemplu, Antje Vollmer a amintit prin discursul ei de ideologia nazistă a pămîntului şi a sîngelui, calificînd în acelaşi timp întreprinderea lui Haacke drept "Biokitsch". Conservatorul Norbert Lammert a subliniat faptul că discuţia nu se poartă doar în jurul libertăţii artei, ci şi în jurul suveranităţii şi legitimităţii Parlamentului german, refuzînd atribuirea de calităţi estetice acestui proiect. Şi totuşi, lovitură de teatru: în ciuda acestor poziţii ostile şi a largii lor susţineri în masa de parlamentari auditori, proiectul este aprobat cu o diferenţă de numai 2 voturi. În septembrie 2000 a avut loc inaugurarea proiectului. Primul care a depus pămîntul, adus dintr-un cimitir evreiesc din circumscripţia sa electorală, a fost preşedintele Bundestagului, Wolfgang Thierse, în calitate de prim deputat.

Despre Der Bevölkerung, teoreticianul Marius Babias crede că este o operă de artă transferată la nivelul întregii societăţi civile, care se priveşte critic pe sine, problematizîndu-şi legitimitea pe care i-o dă sintagma Dem Deutschen Volke [5]. Observaţie care, cred eu, nu este valabilă doar pentru cazul singular al acestui proiect [6]. În mod constant artistul german s-a ocupat de problema transformării spaţiului public într-un spaţiu al vehiculării ideologiilor. Exemplu al artei serioase reorientate altruist către problemele societăţii contemporane, Hans Haacke a cercetat, a criticat, a ironizat, a argumentat, acolo unde ar fi fost mai uşoară simularea unui lifestyle. Wiklich - în mod real este pus, astfel, într-o nouă lumină: în 2006 se împlinesc pentru Haacke 45 de ani ai unei condiţii critice asumate.

Hans Haacke s-a născut în 1936 la Köln. Din 1965 locuieşte la New York. Între 1967 şi 2002 a predat la Cooper Union, New York (Professor of Art Emeritus). De-a lungul carierei sale artistice i s-au acordat diverse distincţii, aşa cum au fost National Endowment for the Arts (1978) sau Leul de Aur (împărţit cu Nam June Paik) în cadrul Bienalei de la Veneţia (1993).

Note:
[1] În Robert Fleck şi Matthias Flüge (ed.), Hans Haacke Wirklich. Werke 1959-2006, Düsseldorf, Richter Verlag, 2006, p. 264; publicat iniţial în limba engleză în Art into Society - Society into Art. 7 German Artists, Londra, Institute of Contemporary Arts, 1974.)
[2] Vezi Marius Babias, Ich war dabei, als..., Frankfurt am Main, Revolver Verlag, 2001.
[3] În mod ironic, Akademie der Künste, instituţia unde a avut loc expoziţia lui Haacke, a găzduit cîndva atelierul lui Speer, şi, fiind construită după principiile esteticii naziste, reflectă poate cel mai bine modalitatea în care trebuia să arate viitorul oraş Germania.
[4] Pentru discuţiile referitoare la acest proiect precum şi interpelările din Parlament, a se vedea site-ul Budestagului german; de asemenea, Marius Babias, Urma revoltei, traducere de Cristian Cercel, Cluj, Idea, 2006, cap. 10, pp. 78-82.
[5] Ibid., p. 82.
[6] Cazuri similare sunt şi proiectele de instalaţii Wir (Alle) sind das Volk - Noi (toţi) suntem poporul, realizat în Leipzig în 2003, şi Denkzeichen - Semne pentru gîndire, instalaţie permanentă în piaţa Rosa Luxemburg din Berlin.

(versiunea completă a acestui articol poate fi accesată aici).

Sînt fericită că pot încheia campionatul european de fotbal 2008 şi Euro 2008 - mai mult decît fotbal cu Salvador Dalí. Sunt fericită pentru că, atunci cînd îl citeşti pe Dalí, simţi victoria... Victoria Artistului asupra întregii arte, asupra vieţii, asupra realului, asupra lumii şi, deci, implicit, asupra Spaniei, tocmai prin sărbătorirea şi celebrarea "paranoico-critică" a ei. Spania ca patria - dintotdeauna - a unora dintre cei mai mari artişti ai lumii, patria lui Velásquez, a lui Goya, Picasso, Miró, Tàpies şi a lui Dalí.

Spania - învingătoarea, ţara "celui dîntîi din specia umană", cum singur s-a proclamat Salvador Dalí.

Reproduc aici cîteva fragmente scrise de către artistul spaniol de-a lungul vieţii sale şi publicate în mai multe periodice (la Barcelona, în L'Amie de les arts, la Paris, în Suprarealismul în serviciul revoluţiei şi în Le Minotaure) sau sub formă de fascicule, strînse într-un volum de către Robert Descharnes, biograful, fotograful şi prietenul artistului spaniol. Volumul din care am făcut această foarte mică selecţie a apărut la editura EST, în anul 2005: Da. Revoluţia paranoico-critică. >Arhanghelismul ştiinţific, traducere din franceză de Mioara Izverna. Recomand citirea integrală a volumului - ceea ce fac eu (alegerea cîtorva fragmente) e pînă la urmă o mică barbarie, dar o fac tocmai din dorinţa de a vă trimite la scrisul şi scriitura lui Dalí. Garantez o lectură total atipică şi pe nerăsuflate, în decursul a cîteva ore.

Victorie suprarealismului şi paranoiei critice. Victorie Spaniei!

Manifest antiartistic
(Manifest galben)

"În prezentul manifest am eliminat din atitudinea noastră orice curtoazie. Toate discuţiile cu reprezentanţii culturii catalane contemporane - artistic negativă, chiar dacă e eficace în alte domenii - au fost inutile [...]
Am eliminat orice argumentare.
Am eliminat orice literatură.
Am eliminat orice lirism.
Am eliminat orice filozofie în favoarea ideilor noastre.
Ne limităm la cea mai obiectivă enumerare a faptelor.
Ne limităm la a indica grotescul şi tristul spectacol al vieţii intelectuale catalane de astăzi care stagnează într-o atmosferă mărginită şi putredă.
Îi prevenim pe toţi cei care n-au fost încă contaminaţi de infecţie. Problemă de asepsie spirituală.
Ştim că nu vom spune nimic nou. Dar suntem conştienţi că aceasta este baza a tot ceea ce e mort astăzi şi a oricărei noutăţi care are posibilitatea de a se crea.
Trăim într-o epocă nouă de o intensitate poetică neprevăzută.
[...] O mulţime anonimă - antiartistică - colaborează prin efortul ei zilnic la afirmarea noii epoci, trăind în acelaşi timp în armonie cu timpul ei.
[...] Denunţăm lipsa absolută de tinereţe la tinerii noştri.
Denunţăm lipsa absolută de decizie şi de îndrăzneală.
Denunţăm frica de faptele noi, de cuvinte, de riscul ridicolului.
Denunţăm ambianţa putredă a cercurilor de prieteni şi personalităţile din artă.
Denunţăm lipsa absolută de cunoştinţe a criticilor privind arta de azi şi arta de ieri.
Denunţăm pe tinerii care pretind că repetă pictura antică.
[...] ÎN FINAL, NE RECLAMĂM DE LA MARII ARTIŞTI DE ASTĂZI, DE CELE MAI DIVERSE CATEGORII:
PICASSO, GRIS, OZENFANT, CHIRICO, JOAN MIRÓ, LIPCHITZ, BRÂNCUŞI, ARP, LE CORBUSIER, REVERDY, TRISTAN TZARA, PAUL ÉLUARD, LOUIS ARAGON, ROBERT DESNOS, JEAN COCTEAU, GARCIA LORCA, STRAVINSKY, MARITAIN, RAYNAL, ZERVOS, ANDRÉ BRETON etc.

(SALVADOR DALÍ, SEBASTIÁ GASCH, LUIS MONTANYA.
Barcelona, martie 1928)

(exact în urmă cu 80 de ani)

No 1 bis 6

1. "De ce mergînd să adun firimiturile de plută de pe pămînt mi-a rămas o gaură în mijlocul mîinii, plină cu un furnicar compact şi colcăitor pe care vreau să-l golesc cu o lingură?
2. De ce, cînd este atît de plăcut să-l golesc, tremur de teamă?
3. De ce gaura din mînă nu mă doare?
4. De ce labele găinilor suferă atît de mult atunci cînd ies din gîtul animalelor putrezite şi uscate?
5. De ce toţi porumbeii au ochii goliţi în această după-amiază?
6. De ce măgarii putreziţi au cap de privighetoare? Cum de există privighetori putrezite cu capete de măgar?"

Şi, în final, finalul glorios, declamativ, al unui text-demonstraţie faimos, "prezentare genetică", scris de către Salvador Dalí, în ianuarie 1972, la New York.

Imortalitatea imperialismului genetic

"[...] Şi pentru că sîngele Patriei este etern şi nemuritor, şi pentru că în aceeaşi arteră regală curge acelaşi marş triumfal al lui Traian, şi pentru a fi ca el, acum şi întotdeauna cel dintîi din specia umană, eu mă proclam Salvador Dalí, monarhic, catolic, apostolic, roman şi român."