Într-una din zilele lui mai 2004 făceam
zapping prin canalele TV, cînd
m-am oprit brusc la imaginile pe care le difuza jurnalul TVR: crainica părea că nu ştie ce să creadă despre ceea ce vedeam cu toţii pe ecran, comentînd pe jumătate amuzată (probabil pentru că textul pe care îl citea i se părea îndoielnic), pe jumătate scandalizată (probabil datorită reacţiei pe care nu reuşea să
şi-o stăpînească) punerea în scenă la Milano a unei lucrări de Maurizio Cattelan. Era absolut ciudat faptul că un jurnal de ştiri se oprea asupra unui vernisaj de artă contemporană care avusese loc în spaţiul public al unui oraş italian. Explicaţia era însă simplă: ea rezidă în atracţia pe care o generează un asemenea subiect, pentru că publicul trebuie din cînd în cînd distrat, hrănit cu ciudăţenii, curiozităţi, lucruri care evadează din cotidian, şi, în final, de ce nu, scandalul. Comentariul jurnaliştilor vizavi de lucrarea lui Cattelan
m-a convins de faptul că nu în calitate de lucrare de artă ajunsese ea să fie prezentată la ştiri, ci pentru că a reuşit să genereze un scandal. Cattelan spînzurase de crengile celui mai bătrîn copac din Milano efigiile în mărime naturală a trei copii. Imagine şocantă la început, dar, dacă îi priveai de aproape, feţele lor erau senine: în fapt, Cattelan parafrazase o poveste medievală în care trei copii stau spînzuraţi de un copac privind adevărul cu ochii larg deschişi, şi astfel se muta
într-un registru contemporan, reprezentînd un comentariu asupra lumii în care trăim noi.
Cattelan este un artist ciudat şi controversat, iar lucrarea din Milano nu este prima care generează un scandal. Mărturisesc că strategia aceasta a scandalului îmi displace enorm, mai ales atunci cînd ea este asociată succesului financiar. Cota lui Cattelan pe piaţa lucrărilor de artă
i-a crescut ameţitor, lucrările sale ajungînd să se vîndă pentru sume care depăşesc cu uşurinţă 1 milion de euro, mai ales după ce vernisajului din Milano i
s-a adăugat un eveniment neprevăzut: un bărbat de 42 de ani
s-a urcat în acel copac şi a reuşit să taie frînghiile a două dintre efigii, la cea
de-a treia nemaiajungînd pentru că a căzut şi
s-a accidentat serios. Pentru fapta sa, bărbatul în chestiune a fost condamnat ulterior la două luni de închisoare şi la plata unei amenzi, după luni de discuţii aprinse în jurul întrebării dacă lucrarea lui Cattelan este o lucrare de artă sau nu. Cu toate acestea, nu preget să recunosc că tipul acesta de intervenţie artistică reuşeşte să dizloce sistemele ideologice care se prezintă pe sine ca normalitate a cotidianului, reprezentînd manifeste ale emancipării şi eliberării.
Şi astfel mă întorc la o lucrare care la vremea ei a fost la fel de controversată (ea continuă să rămînă astfel, deşi personajul naraţiunii ei nu mai este printre noi, trecînd acum
printr-un intens proces de beatificare). În 1999, Cattelan a expus efigia Papei Ioan Paul al
II-lea, contorsionat sub greutatea unui meteorit. Lucrarea se intitula
La Nona Ora - a noua oră,
trimiţîndu-ne la ultima oră din viaţa de om a lui Hristos, ora în care acesta suferea şi murea pe cruce.
Din nou scandal imens, generat atît de indignarea clericilor Bisericii Catolice, cît şi de reacţia vehementă a unor politicieni. În 2000, lucrarea aceasta era expusă la galeria "Zachera" din Varşovia, curatoriată de către Harald Szeemann. Mai mulţi politicieni polonezi au mers în galerie şi au distrus sculptura, înlăturînd meteoritul şi încercînd să îl ridice pe Papă de jos. Ceea ce puţini au observat era faptul că oricum nu persoana Papei era obiectul lucrării, ci percepţia sa socială. Cheia descifrării mesajului ei rezidă în chiar titlu: Hristos suferă şi moare pe cruce ca om şi, la fel, Papa suferă sub greutatea meteoritului ca om. Cattelan nu face altceva decît să pună în discuţie şi să dizloce modalitatea în care percepem persoana Papei,
defazîndu-i aura, la care se adaugă critica subversivă cu bătaie lungă, a poziţiei bisericii în raport cu structurile şi mecanismele sociale, şi a relaţiei de putere instituită între aceşti poli (simbolizată de prezenţa sceptrului din mîna papei).
Patru ani mai tîrziu, ne aflăm în Studio Protokoll din Cluj,
într-o expoziţie curatoriată de către Atilla Tordai. Nu despre vreo efigie a lui Cattelan este vorba aici, ci despre o
lucrare-comentariu extinsă din
La Nona Ora, produsă de Ciprian Mureşan. Acelaşi meteorit - de data aceasta el trece,
într-o manieră mult mai veridică, direct prin acoperişul galeriei (fapt care
i-a costat pe galerişti pierderea spaţiului). Mureşan schimbă însă personajul care suferă: de data aceasta, Patriarhul Teoctist devine victimă a pietrei cosmice. Şi în acest caz au urmat o serie de polemici: chestiunea neplăcută este că multe dintre ele nu au avut
de-a face cu mesajul pe care lucrarea îl purta cu sine, cît cu întrebarea dacă avem
de-a face cu o lucrare de artă nouă sau cu o simplă fraudă. Bineînţeles că nu era vorba despre o fraudă: referinţa lui Mureşan la Cattelan era în totalitate asumată. În acelaşi timp însă, mesajul originar este deturnat, lucrarea devenind un comentariu negativ la istoria recentă a Bisericii Ortodoxe.
Lucrarea se intitulează
Sfîrşitul cincinalului, şi vizează, pe de o parte, relaţia de colaborare dintre Securitate şi membrii clerului, iar, pe de altă parte, dizlocarea unei utopii duble: sfîrşitul cincinalul - ca utopie a marilor realizări socialiste - echivalează cu accidentul meteoric şi prăbuşirea Teoctistului, şi deci sfîrşitul unei relaţii de putere dintre Biserică, societate şi emancipare prin dezvrăjirea lumii în care trăim. Iar cum Hristos a acordat privilegiul lapidării doar acelora care se simţeau cu conştiinţa curată, rămînem să ne întrebăm cine a aruncat cu piatra în Patriarh...
