Artă contemporană - Ziua 10: Polonia - Croaţia

"Arta este o luptă mortală pentru conştiinţa umană" - definiţia artei, dată de către artistul polonez Artur Zmijevski, născut la Varşovia în 1966, mi se pare extraordinară. Nu doar că mi se pare una dintre cele mai potrivite definiţii date artei actuale, dar, în puţine cuvinte, defineşte toată arta sa. Şi, dincolo de asta, nu mai rămîne nimic de spus, rămîn doar imaginile, fotografiile sale, filmele sale.

Mă voi opri doar asupra unei lucrări audio-video din 2003, prezentă la documenta 12 anul trecut. Glucky Bach. Deaf Bach. (Singing Lesson 2) / Bach surd (Lecţia de cîntat 2). În multe din creaţiile sale, Zmijevski nu alege normalitatea, aşa cum o definim noi. Ci, îşi apleacă atenţia către oamenii pe care nu avem ocazia să-i vedem deseori în jurul nostru, oameni speciali prin faptul că nu sînt ca noi ceilalţi, oameni care ne atrag privirile şi sînt interesanţi tocmai pentru că sînt altfel. Naţiunea poloneză are nevoie de oameni puternici, sănătoşi, de trupuri militarizate, de fiinţe perfecte. În acest spirit, artistul polonez îi priveşte, din contră, pe cei opresaţi, traumatizaţi, marginalizaţi, vulnerabili (traumele fizice şi psihice ale Holocaustului). Şi îi provoacă să fie vii, să fie ca noi ceilalţi, cei consideraţi normali. "Mă plasez între povestire şi reportaj. Subiectul filmelor mele poate fi găsit şi în viaţa de zi cu zi. Şi totuşi, eu sînt cel care provoacă suita evenimentelor."

Cum explici muzica lui Bach persoanelor care nu aud? Zmijewsky compune un cor din copii surdo-muţi sau care au probleme foarte mari cu auzul. Aceştia performează, alături de mezzosoprana Ewa Lapinska, în Biserica St. Thomas din Leipzig, chiar acolo unde ani la rînd Bach a performat şi loc unde este şi înmormîntat. Copiii, acompaniaţi de orgă, au cîntat Herz und Mund und Tat und Leben, cantata de Johann Sebastian Bach. Cacofonie de sunete, abia rostite fragil, de nişte voci imposibil de conturat, sau pur şi simplu mute. Interesant este cum, pe măsură ce îi asculţi, percepţia sonoră ţi se schimbă, găseşti muzica în cîntecul lor fals, centrul de gravitaţie al normalităţii se schimbă. Uiţi muzica lui Bach şi frumuseţea ei şi vezi frumuseţea şi adevărul din muzica celor surzi. Copiii cu handicap fac exact acel lucru pe care în mod normal nu îl pot face şi pentru care sînt stigmatizaţi. Acel lucru care îi transformă în fiinţe slabe, vulnerabile.

Bach surd este una dintre multele lecţii pe care Artur Zmijewski le dă şi arată că pot fi date prin artă. E lecţia respectului faţă de celălalt. E lecţia împotriva excluderii sociale şi a intoleranţei - printr-un exemplu simplu, cel al muzicii unuia dintre cei mai mari compozitori ai lumii, performată de cei care, în mod normal, nu pot şi nu sînt acceptaţi să o facă.

Aici puteţi găsi o altă lucrare a artistului polonez Artur Zmijewski, Them - un experiment social din 2007, al unor grupuri sociale cu principii foarte diferite, care sînt aduse la un loc şi puse să "lucreze" împreună:

Dacă printr-un miracol al ştiinţei moderne viaţa lui Josip Broz Tito ar fi fost prezervată pentru eternitate, pe 25 mai 2045 el ar fi împlinit 153 de ani, Iugoslavia ar fi rămas o prosperă federaţie de republici socialiste autonome, iar războaiele sîngeroase de la sfîrşitul secolului XX nu ar mai fi avut loc. Tot pe 25 mai s-ar mai fi sărbătorit 101 ani de cînd Tito a reuşit să evadeze din mîinile forţelor armate germane, care îl capturaseră în urma operaţiunii Rösselsprung, dar şi Ziua Tineretului iugoslav: Tito ar fi primit atunci, în cadrul unei ceremonii exhibînd opulenţa puterii sale, în ovaţiile maselor adunate pe vreun stadion belgrădean, ştafeta tinerilor iugoslavi, care ar fi circulat deja de două luni prin toată ţara. Dar pentru că ştiinţa modernă nu a ajuns atît de departe, pe 25 mai 2045, nimic din toate aceste lucruri nu se vor fi întîmplat.

S-ar putea ca ultima propoziţie să ceară explicaţii suplimentare: pe 25 mai 2045, nimic din toate aceste lucruri nu se vor fi întîmplat, pentru că alte lucruri, asupra cărora prezentul nostru are un cuvînt de spus, vor avea loc. Dar David Maljkovic duce această provocare a imaginaţiei chiar mai departe: prezentul nostru nu va mai spune nimic zilei de 25 mai 2045 şi nimeni nu îşi va mai aduce aminte de cronologia noastră recentă. E nevoie de mii de ani pentru a ne înstrăina de preistoria noastră: artistului croat îi sînt de ajuns cîteva decade. Amnezia va fi, deci, totală, iar viitorii locuitori ai fostei federaţii iugoslave, asemeni unor Terminatori de sine conştienţi, vor putea da erase la balastul de memorie: cantitatea de informaţie nenecesară va fi ştearsă, iar ei vor deveni alienaţii unui viitor fără trecut.

Pe 25 mai 2045, un grup de oameni fără istorie caută urmele unei presupuse moşteniri politice şi culturale. Au ajuns acum la Petrova Gora, un monument dedicat victimelor celui de-al Doilea Război Mondial, ridicat în Croaţia între 1970 şi 1981. Protagoniştii coboară dintr-o maşină acoperită în staniol şi vorbesc unul cu celălalt în 'ganga', un cîntec popular croat. Spaţiul monumentului este cvasi-total scos din contextul producerii sale, iar cîntecul reprezintă mai degrabă un accident al posibilităţii futuriste decît o eroare istorică.

În 2063 un tînăr priveşte din turnul monumentului către un peisaj gol. Clădirea nu mai spune nimic, e abstracţie totală şi a achiziţionat deja o dimensiune mistică. În sfîrşit, într-o altă ipostază, cîţiva tineri vorbesc, se joacă şi se plimbă în jurul monumentului abandonat şi decăzut. Despre cele două lucrări-video Scenes for a New Heritage, Maljkovic declara într-un interviu: "Lucrările mele vorbesc despre viitor, despre amnezia colectivă, despre ceea ce se va întîmpla, dacă oamenii îşi vor construi o nouă moştenire pentru ei înşişi... Monumentul tău este moştenirea ta. Mi-ar plăcea să creez o amnezie colectivă completă, care ar deschide mai multe posibilităţi pentru Muzeul Nimicului, în care s-ar putea expune orice."

Am început printr-un anacronism istoric, a cărui imposibilitate ne trimite către încercarea re-echilibrării sale. Eroarea este recunoscută: dar, într-un fel, Tito chiar trăieşte veşnic. Şi tocmai pentru că existenţa sa mai bîntuie astfel, fie şi printr-un asemenea monument ca cel de la Petrova Gora, ne simţim obligaţi să deplîngem amnezia în favoarea căreia argumentează Maljkovic. Nu ne va lua mult timp, însă, pînă să vedem că lucrările video ale artistului croat aduc cu ele optimismul. Ruperea cu trecutul nu înseamnă altceva decît recunoaşterea faptului că limitele viitorului nu sînt date exclusiv de prezent. Viitorul nu este niciodată absolut determinat, ci stă la dispoziţia noastră. Noua moştenire culturală se va construi printr-un exerciţiu de exegeză istorică: o reinterpretare a datelor prezentului nostru şi ale trecutului nostru recent. Viitorul se oferă la liberul acces.

Pe 25 mai 2092 se vor fi împlinit 200 de ani de la naşterea lui Tito. Poate că Tito însuşi va fi pînă atunci uitat, dar cine ştie ce va rezerva timpul pentru Petrova Gora...