Ceva cu Sânziene şi morală de Dallas. Zen megazen. România. - Ziua 11: România

Pe străzi e linişte. Îmi amintesc de liniştea aceasta... era la fel şi în timpul Dallas-ului. Oamenii stăteau toţi în case, apa caldă curgea în voie pe conducte, iar pe conductele ochilor, sufletelor, familiilor, societăţii echilibrat-eliberate cu Lambada - curgeau zâmbetele şi dramele regizate ale unei alte societăţi, ajunse la apogeu, decăzând liric şi în shoturi de whisky.

Maria, asta-i culmea. Lucrul evident este cel mai puţin vizibil. Întotdeauna. Mă pui să scriu despre un tărâm invizibil. Mă confund prea mult cu ea. Dar, fie! După 25 de ani. România.

Noi, în sufletele noastre, beam palincă şi apa de pe canalul Dunăre - Marea Neagră. Încă simţeai de la o poştă răsuflarea marşurilor şi mirosul de praf de puşcă - pentru el, pentru noi.

Un liliac însângerat ţâşneşte de sub streaşină. Zbiară a necaz. linişte Iar băgăm sarme şi zupă duminică. STRIGĂTE Profa de pian mă ţine peste program. Liniarul ustură. linişte Din alocaţii şi lecţii de muzică îmi iau primul bike. STRIGĂTE Mi se refuză viza de State. la ţigănci. Am chef să plec şi am 19 ani. Nu-i sănătos atâta Eliade.

Încă o dată vă spun. Pe străzi e linişte... atâta linişte...

Bunică-mea încălzeşte apa la soare. Ne spală în lighean pe cap. Mergem la slujba de Paşte. La cor dăm din palme şi luăm marele premiu. E frumos folclorul. Şi bacalaureatul. Stânca miroase a tălpi cârpite şi mioriţe dezorientate. Obiectul din toaletă nu este obiect de decor. Fantasmagoric, mistic, sonor.

Moment suspendat. linişte... Există un compozitor care nu e român, e american - la fel ca şi Dallas-ul, dar... zen. John Cage. El a compus tăcerea. 4'33'' - e piesa în care nimeni nu cântă, nimeni nu mişcă, ascultăm cu toţii - propriile noastre sunete.

Ne descurcăm şi încurcăm în şoapte. linişte Munţii noştri au cerşetorii lor de soare. Defulăm prin arte. STRIGĂTE Ne ascundem în mediocritate. linişte Am o fobie legată de regularitate. Iar miroase a ţuică în dulapul cu şpăgi universitare. STRIGĂTE La ruga bănăţeană am învăţat să dansez ţigăneşte.

În jurul meu e linişte. gol... lângă mine, case după case înverzesc din coji de seminţe, la următorul nivel se sună alarma... în arenă intră animalele - elefanţii, maimuţele, tigrii şi hipopotamii. sfâşie în linişte tribunele. Nu le ia mult - 4'33''.

Paşaportul ţi-l iei după două nopţi de stat. La coadă. Libertatea te costă în valută. În plus, ştii din ce unghi să-ţi torni cenuşă în cap. La orele de teorie se lasă o paranoia cumplită. Trebuie să fi fost înghesuială mare în Catedrală. Şi la slujbă şi sub gloanţe.

hit după hit după HIT, nigga... uitaţi stau compozitorii tăcând românie uitare.

Cu Rapsodii române în căşti şi ochii în soare, îţi trece prin cap o Uniune Europeană. Goală. De sub pat îţi iese o lighioană. Mănânc ţucor-pere, paradaisă şi cucuruz cu Ice Tea la masă. Pasă. Râd de mine şi de alţii de aceeaşi naţiune la a patra vizionare California Dreamin'. Lasă. Merge şi aşa. Oricum se moare. De blazare. Cu candoare.

Îmi imaginez meciul: 22 de oameni, o minge, arbitrii. Vin pe teren, se cântă imnurile, se bate moneda, se aşează terenul, mingea, piciorul. În momentul primei pase, lumea îngheaţă. Timp de 4'33''.


Jocul re-porneşte sau nu, după cum doresc anii, tribunele şi sensul.