Mingea dansează - Ziua 18: Rusia - Spania

Rusia: Sunt singur şi micuţ de tot pe scena Teatrului Mossoviet din Moscova. Înainte de one-man show-ul meu: O noapte cu Nijinski. Proporţia între mine şi imensitatea scenei este ca cea dintre Spania şi Rusia. Cea a mingii faţă de stadion. Când începe însă spectacolul proporţiile se schimbă...

Spania: Cristina Hoyos, singură pe scenă. Cu cât mai întinsă este scenă cu atât pare EA mai uriaşă. Mişcările ei, pornind de la focul solar al burţii înspre tăciunii reci al stelelor, fac să explodeze cuşca neagră a scenei. Înspre boltă.

Dansul jucătorilor pe teren (nu numai cel al ruşilor sau al spaniolilor) - ceva cam între kazacioc şi flamenco.

Kazacioc - unul din strămoşii fără vârstă ai Hip-hop-ului. Picioarele abia atingând pământul, salturi de toate felurile şi în toate părţile, răsturnări de poziţii şi de situaţii. Un ultra-corporal şi hyper-rapid joc de şah.

Flamenco. Din sfera centrală a trupului emană flacăra neagră a dansului. Între driblinguri de castaniete şi pase savante ale picioarelor înfipte pe ghimpii tocurilor: explozii solare de voci lăuntrice, spirale galactice, şerpuiri de zmeu ale braţelor, împăunări de început de cosmos.

Am în faţa mea imaginea dintr-un ziar a doi fotbalişti cu mingea între ei plutind pe undeva la nivelul burţii. În aer, ca o a treia burtă zburătoare. A nimănui, sau mai bine zis a cuiva invizibil. Imponderabilă şi plină de energia vibrantă a unei burţi mistice, liberă de corp, izolată de trupul unui omniprezent şi omnipotent Buddha. HARA (aia de la HARA KIRI). Burta ca centru vital al corpului.
Mingea ca centru vital al jocului...

Mingea sfâşie şi zdrenţuieşte spaţiul. Cu zig-zagurile ei curb-tulburătoare. Ca şi coregrafia cu proiecţiile mişcărilor de dans. Aşa precum cerul stadionului este "zebrat" "zgâriat" "lacerat" de traiectoriile mingii spaţiul scenic este ocupat în întregime în partea sa invizibilă de către prelungirile multi-vectoriale ale corpului.

Uitaţi-vă la imaginile - mii, zeci, sute de mii, milioane WAW! - de fotbal. Foarte rar vedea-veţi mingea lipită de corp (picior, cap etc.). În majoritatea cazurilor mingea se află în aer, aproape niciodată la sol, în plin zbor. Animată de o viaţă proprie.

Mingea DANSEAZĂ.

Tentaţia e să-ţi imaginezi că are aripioare ca cele de la gleznele lui Hermes-Mercur, savantul zeu al vieţii oculte, al hoţilor, al neguţătorilor şi al tranzacţiilor tarotice.

Mingea - o concentrare de spaţiu.

Mă întreb cum s-ar simţi o muscă care s-ar găsi închisă între pereţii perfecţi ai unei sfere mingiale. Şi-ar da oare seama că mingea saltă, cade, ricoşează, bagă goluri, decide de viaţa sau de moartea unuia şi a altuia dintre jucători, dintre antrenori?...

Sau în interior spaţiul mingii să fie tot atât de calm, de nevinovat, de liniştit, de impasibil şi de indiferent precum spaţiul nostru terestru faţă de apocalipsa permanentă a cataclismelor cosmice? Iar musca în inconştienţa sa inocentă, să-şi vadă liniştită de treabă şi de viaţă. De sâcâitorul său bâzâit individual şi de ale sale zboruri de inutile, în aparenţă, "du-te-vino"-uri cotidiene.

Şi nu mă pot împiedica să-mi imaginez cum ar arăta un meci de fotbal dacă un vrăjitor - aşa ca în povestea sovietică unde un june pionier pescuieşte în râul Moscova o sticlă din care se materializează un duh (o sticlă cu GIN?) care îi poate satisface absolut orişice dorinţă - ar face în aşa fel ca fiecăruia dintre jucători, pentru ca să nu fie obligat să se bată pentru unica minge, să-i cadă din cer câte o minge personală cu care să se poată juca în voie. Fără gâlceavă.

În acest caz mă tem că s-ar cam goli tribunele. Iar tot acest public s-ar năpusti (dar-ar Domnul!) şi ar da năvală în teatre ca să ne vadă dansând.