Aţi văzut cursa? Da, aţi văzut-o, la canotaj ne uităm cînd concurăm pentru aur! Atît, în rest sîntem ocupaţi cu ofsaidurile. Dar pe fete le-aţi văzut? Nu, nu atunci cînd ramele bărcii lor tăiau luciul apei cu o eleganţă nepămînteană. Deşi este şi asta o poveste. Despre încredere şi forţă, despre suferinţă şi bucurie, despre sacrificiu şi triumf. Încă o dată. Le-aţi privit cu atenţie pe Georgeta şi pe Viorica? Înainte, în timpul cursei şi după. Erau concentrate, da. Bronzate perfect, nu domniţelor, nu de la razele ultraviolete de la solar. Şi mai păreau un pic emoţionate Georgeta şi Viorica, atît cît fierberea asta lăuntrică să stimuleze.
Altceva. Ceva care le deosebea fundamental de celelalte, care arătau ca orice canotoare. Ca nişte femei muncite, cu stigmatul greutăţilor vieţii pe chip. Masive, musculoase, arse de soare. Revelaţia a venit înaintea medaliei de aur. Fetele noastre evadaseră din alt film. Georgeta şi Viorica afişau un aer aristocratic. Distinse şi cochete. Calme, respirînd linştea celui neluat prizonier de destin. Două doamne aşezate într-o barcă pentru a spune oamenilor că poţi fi cel mai bun luptînd cu graţie. Inteligenţă şi talent la pachet, peste munca la jug accesibilă şi nemţoaicelor, şi chinezoaicelor, şi bieloruselor.
Georgeta Andrunache şi Viorica Susanu şi-au cîştigat cursa oferindu-ne bucurie. Într-un mod care nu acceptă recurs şi care ne-a vindecat o perioadă de senzaţia grea că ne-am logodit cu fatalitatea. Georgeta şi Viorica şi-au supus adversarele, nu le-au învins. Le-au dominat cu o nobleţe care nu se deprinde la antrenamente. Cu asta vom rămîne peste timp, noi, cei recunoscători o dată la 4 ani. Două rame fără cîrmaci, aşa se numeşte proba lor. Pentru conformitate, măcar pînă la următoarea Olimpiadă, cursa ar trebui rebotezată. "Două doamne, fără cîrmaci". Parcă sună mai bine, nu?
Notă: Duminică dimineaţă Constantina Diţă a câştigat medalia de aur la maraton.