Când reuşeşte în viaţă, persoana e considerată un geniu şi îşi asumă toţi laurii. Ce şcoală? Ce familie? Ce training-uri? El şi numai el, individul, geniul este Făt Frumos-ul, este viteazul, etc, etc. Cam aceasta este concepţia noastră despre educaţie şi succes în câteva cuvinte. Şi mă tem că nu are nimic de-a face cu comunismul. Mă gândesc numai cât de egoişti deveniseră semenii noştri în acea perioadă, ce lupte crâncene erau pentru supravieţuire, succes şi promovare. De unde colectivism? Nici vorbă. Eram mai egoişti şi mai răi ca niciodată. Şi nu polemizez cu nimeni decât, poate, cu propria mea idee din trecut că "un om slab este cel care dă vina pe condiţii". Cam asta ne era filosofia de viaţă.
Asiaticii sunt modeşti. La ei, profesorul, antrenorul, comunitatea îşi asumă succesul sau eşecul elevului, atletului, sportivului. Dacă în America un copil are probleme, comunitatea caută psihologi să afle ce tip de personalitate are copilul. În Asia, factorii responsabili şi ziarele se întreabă ce a făcut comunitatea pentru educaţia lui. Diferenţă de mentalitate. Dacă cineva reuşeşte, Vestul îl va face zeu, în Est vor fi veneraţi toţi factorii care au concurat la formarea lui: familia, şcoala profesorul, antrenorul, ţara. Succesul e al tuturor. Succesul nu este întâmplător şi nu este o problemă personală. El înseamnă muncă asiduă, răspundere, modestie. Să înveţi pe alţii, nu contează cine eşti, profesor, trainer, antrenor, să le trăieşti eşecul şi înfrângerile înseamnă să te identifici cu elevul tău, iar el ştiind cât de greu e drumul iniţierii îşi va venera maestrul care chiar trebuie să îşi merite numele de maestru, de guru.
Şi mai cred ceva asiatici (nu mă refer aici numai la China şi nici la regimul politic). Ei, coreeni, japonezi şi toţi ceilalţi care trăiesc în această paradigmă culturală, oriunde ar fi, spun că nu ne naştem cu un talent sau cu o înclinaţie, fie şi sportivă, ci acesta se formează. Depinde de ce "învăţător" întâlnim, ce efort depunem să îl urmăm, cum ne sprijină familia şi societatea. Un asiatic nu e niciodată singur, nici la negocieri, nici la şcoală, nici acasă. Are oare asta treabă cu comunismul? Nicidecum. Îl ştim că ne este foarte recent în istorie. Eu le spun, studenţilor mei că există predispoziţii înnăscute în oamenii ca nişte esenţe. Aceste esenţe, seminţe, trebuie să devină plante şi să înflorească. Cum, singure?, mă întreabă ei. Nu, dar depinde în mare parte de individ. Dacă copilul are note mici la şcoală toată lumea îl consideră vinovat, dacă un atlet pierde cursa e numai vina lui.
Acum înţeleg de ce chinezii de vreo doi ani încoace se pregătesc "toţi de olimpiadă". Ar trebui să învăţăm de la ei. Nu numai că se bucură de enormul lor succes, dar au resurse să se bucure şi pentru alţii. Iată o poză cu suporterii (oameni de rând) câştigătoarei noastre la proba de maraton. Studenţii mei, psihologi, când le-am sus că doamna are 38 de ani şi că s-a apucat târziu de sport, m-au întrebat: "Ei, atunci cum rămâne cu teoria dumneavoastră despre inteligenţele multiple şi educaţia timpurie? Nu am avut un răspuns consistent. Am zis doar că e un bun exemplu despre cum se poate câştiga de unul singur!
