Sâmbăta trecută eram în van, sâmbăta asta, în căutarea unei saltele. Pentru somn, nu pentru pat. Ca să nu pierd contactul cu realitatea, am ales să rămân cu picioarele pe pământ.
În oraşul cu turle şi păpuşi învârtindu-se în ritm de timp, mi-am purtat rucsacul şi gluga asudată Bucureşti. Căutam clownii, am găsit rânduri croşetate cu filosofie supra-letargică.
Acolo
mi-am adus şi capul. La nivelul podelei mă simt protejată. Mai jos nu se poate.
Mi-am ascuns "buclele chele" sub două glugi.
M-am blindat cu neştiinţă şi
mă-ndrept "glonţ lent" spre Mihai Eminescu, alias Casa de cultură. Mişcam pleoapele a somn, pentru că noaptea trecută, pe jos, pe covorul plin cu nemţoaice hippioate, fusese frig şi cumva, în vis, pliuri cu amintiri. Din India, din Germania...
Din India în Suedia, salteaua a ţinut loc de covor zburător. Mai sus nu e inacceptabil. Acum însă, diferenţele de temperatură şi de puls, îmi dau senzaţia de rău de înălţime, de rău de coborâre. În plus,
mi-am dat seama că am văzut
The Piano cinci ani prea târziu, deşi poate atunci
n-aş fi ştiut că
Kia-Kaha înseamnă Fii tare în Maori. Degetul ei tăiat cu toporul era pupila mea dilatată de rafturile cu saltele. Ca nişte stele, ele, ielele, relele. Eşti ca un copil virgin. Eşti ca atunci când nu
te-ai uitat la televizor după mult timp: fiecare cadru te loveşte, fiecare sunet te doboară. Aşa şi tu în faţa rafturilor care te fac să uiţi de toate îmbrânciturile, de toate minutele în care
ţi-ai fi dorit să fi în partea cealaltă de lume, în altă viaţă, cu altă faţă, dar
te-ai lăsat cumpărat de raft. Concentrare. Raţiune.
The Piano. Cinci ani mai târziu.
Atunci nu ştiai nimic de Noua Zeelandă şi de oamenii ei care îţi păreau în India revoluţionarii unei planete în plin progres tehnologic, în plin regres energetic. La schimb, furtuna din capul unui Revoluţionar chopenian, tăcerea rece din coloana unui infinit îngheţat, panica impermanenţei, ireversibilitatea tehnicii ratate, sentimentul violat în pace. Secunda îngrădită de măsuri şi dictată de semne în forte şi pianissimo, se automăcina ca şi saltelele de pe rafturile cu prafuri albe, prafuri roze, prafuri verzi si sclipitoare. Intrarea în anonimatul celui care alege salteaua de pe raft, îţi aminteşte de podeaua suspendată între cele două lumi legate de două versete satanice.
Să-ţi dau un citat din Marchizul de Sade. Aşa, pentru că lucrurile se combină tot timpul la extreme - inocenţă vs. patologic, nasul roşu vs.
viciu roşu curgător:
Dolmance: Fii cinstită şi răspunde, frumoasă prietenă: crezi că vei găsi în această absurdă şi periculoasă puritate sufletească toate plăcerile pe care potrivnicul ei, viciul, ţi le poate oferi?
Eugenie: Nu, cinstit vorbind, nu-mi trebuie... nu simt nici cea mai mică înclinaţie spre castitate... dar, Dolmance, caritatea, binefacerea nu pot nici ele aduce fericirea câtorva suflete sensibile?
Dolmance:... departe de noi, Eugenie, virtuţile...Kia-Kaha revine zi de zi împreună cu ideea de Totul este o manifestare a Ceva. Nu există rău şi bine. Atunci îţi spui că alegerea ta este oricum egală: cu Zero, cu Infinit, cu Pi, cu Omega. Şi, hap!, un salt cu salteaua duralexă, duraflexă, mixă, către zilele dormite subtil pe podea şi dimineţile trezite la selecţii pentru olimpiade. Ele, rafturile. Aceeaşi panică de a alege, acelaşi înghiţit în vid, aceeaşi emoţie inocentă. Aceeaşi inconştienţă.
Eu: care este reversul personajului?
El: reversul clownului? Moartea... opusul nasului roşu nu poate fi decât coasa.Apoi pianul de pe ţărmul unei Noi Zeelande închise pentru renovare. Pentru pauză ornamentală. Altă formă, aceeaşi aromă. La noua deschidere vom transcede cu toţii, locuitori noi ai unui pământ mai vechi. Va urma descătuşarea din lanţurile cu care eram legaţi de rafturi ca de nişte schelete pufoase. Am
să-mi donez pianul, clapă cu clapă, am
să-mi arunc
powerball-ul pe hublou şi brăţara budistă pe balcon.
Încătuşate, păpuşile dormeau. Somnul de frumuseţe... între aţele transcedentale, pe stradă... Amelie începe să-şi cânte valsul şi ne-ncepem cu toţii mazurca de baroni de provincie, prin frig, prin prânz, pe străzile definite clar "medievale". O fetiţă în haine de prinţesă se holba nedumerită la păpuşa cu ochi şi cu-aţe ce dădea foc câtorva momente de-ale plăcuţelor ce ne anunţau că stăm lângă clubul pensionarilor, lângă România mare, că stăm, poate, pe trotuar sau poate în insulele unde se vorbeşte limba aia, maoritică... O ţigancă răsufla viaţă pestriţă. O cadână în-voala nişte şolduri de lemn. Un trening îşi ţinea fratele după umeri. Nişte ochelari alb-negrii îşi vedeau de drum... de drum, de drum...Eliberată de saltea, de podea, de dimineaţa în camionetă şi de iasomia din ceai. Îmi pun tăcerea la conservat şi salteaua în borcan. Dau la schimb cu un moment
Kia-Kaha maorian. Fix price, baba. Fără rabat şi fără conservanţi.
Clown Sade.a... 
