Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Revista presei  Sageata  Atelier literar

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

În trecerea timpului


Radu Cosaşu

08.09.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul urmator din rubrică
- Sam, ţi-am spus să nu mai cânţi melodia asta! (Humphrey Bogart, în "Casablanca", adresându-se pianistului negru care fredona melodia cu titlul de mai sus...)

Poate că nu ştiţi cum arată un om după o astfel de nenorocire - atunci am să v-o spun eu, fiindcă merită să râdeţi de un asemenea idiot. Nenorocirile m-au făcut serios. Idiot dar serios. Aceea s-a desfăşurat în felul următor: prin '60 "harnic şi talentat reporter" - cum mă numea, generoasă, critica - stând eu prin ograda mea şi căutându-mi un drum pe uliţele universale ale literaturii, mi-a venit ideea de a scrie teatru, după ce, ca omul, ratasem catastrofal un film. Câţiva filantropi ai amiciţiei, îmi şoptiseră c-aş avea un cert talent în a bate cuiele unui dialog şi a lega ulucii unei intrigi. I-am crezut. Există o vreme în care vrei tot şi zici că poţi de toate. Aveam şi timp. Azi am timp doar pentru a mă grăbi, dar pe atunci zilele şi destinul mi se păreau fără sfârşit şi fără durată. M-am uitat, deci, atent la bunică-mea, femeia cea mai interesantă din familia mea, care la 68 de ani se pregătea să se recăsătorească pentru a împărţi singurătatea cu un alt suflet - şi am trecut de la observaţii la creaţie. Trei luni bunişoare, prin ograda mea de munte cu depresiunile respective, a alergat o veveriţă încântătoare, care în unele cărţi de zoologie a artei se numeşte inspiraţie. Eram într-o situaţie de basm: deşi n-aveam leţcaie în pungă, aveam inspiraţie şi spor, adică productivitate a muncii. Niciodată nu am alergat după bani prin scrisul meu, banii părându-mi-se, în artă, la fel de vulgari, ca ideea de a scrie pentru posterităţi şi glorie. Sigur că mă gândeam să scriu ceva care să umple sala şi să nu se mai găsească, seară de seară, bilete - dar starea de plăcere şi bucurie cu care mă aşezam la scris, în fiecare dimineaţă, era un avans asupra reţetei care mă despovăra de orice griji materiale. Am lucrat astfel trei luni de zile, până când am ajuns la dimineaţa când a căzut cortina şi am ieşit pe prispă să văd elefantul, să râd de el şi să-l trimit de unde a venit Se ştie care elefant! Fără senzaţia acestui elefant care-ţi distruge vesel ograda, fără sentimentul de eliberare care te cuprinde când îl vezi plecând spre alte dealuri şi zări, după ce ţi-a făcut praf livada şi stupii, fără voioşia cu care nu-ţi mai pasă de nimic din clipa când elefantul s-a dus şi cortina a căzut - degeaba scrie teatru acela care are simultan două măşti, una tragică şi alta comică, idee ignorată de cei mai mulţi, fiecare rămânând numai la una din ele, ca nu cumva să amestece borcanele, când de fapt toată enigma şi frumuseţea vin din amestecul, tocmai, al borcanelor.

Eu, ca să fiu sincer, le cam amestecasem. Făcusem din bunică-mea şi pretendentul ei, un bătrân caricaturist la cronicile dramatice din ziare, un cuplu pur ca Romeo şi Julieta, iar din nepoţii lor, care, indignaţi de atâta vitalitate a bunicilor, îi decretaseră imorali şi impudici, două familii, de Capuleţi şi Montague, care se urăsc şi nu acceptă măritişul vârstnicilor. Pusesem lucrurile pe dos şi cu capul în jos. Poate că nu era bine, dar asta ieşise, conform unui tratat de teatru al unui obscur dar profund estetician din Kenya care scrisese că piesele trebuie să aibă trei acte, cu trei idei fiecare: 1) Ce este - este. 2) Ce nu este - nu este. 3) Asta este.

Îmi ieşise o drăcovenie cu cap şi coadă, deloc absurdă, dar cu chip confuz - care nici nu plângea dar nici nu râdea. Să nu mint, ba chiar să precizez - îmi plăcea. Am legat-o în clame şi dosare şi am plecat cu ea la târg. Amicii filantropi - vanitoşi, mândri că i-am ascultat - nu m-au lăsat de căruţă. Prin acele frumoase canale veneţiene care aparţin dulcei confrerii a celor harnici, talentaţi dar deloc consacraţi, am fost convocat în biroul unuia din cei mai adorabili secretari literari dintr-un oraş de provincie - şi acolo, în faţa unui conclav de regizori, actori, plus un reprezentant al plasatorilor, mi s-a dat o cafea mare şi ordin simpatic să pornesc lectura, ca la mine acasă. Secretarul literar era celebru pentru descuiala lui, pentru ampla sa înţelegere atât a clasicilor, cât şi a debutanţilor, pentru lipsa lui de snobism, ca şi pentru originalitatea comportărilor şi replicilor, dovada fiind chiar prezenţa vechiei plasatoare în comitetul de lectură. Mie însumi, apariţia ei mi s-a părut de bun augur şi după ce am refuzat cafeaua - nu fumam, nu beam, dar ce dracu făceam pe atunci? - am trecut la personaje "în ordinea intrării în scenă", expresie care mă amuţeşte şi azi prin vraja ei. Nu ştiu să citesc, dar ştiu să aud. Timp de trei ore, cât am dat glas, am auzit cum mă afund în dunele unui pustiu, unde nu voi găsi urmă din elefantul meu. Sunt şi prăpăstios - confund de multe ori pesimismul cu optimismul, dar urechea rareori mă înşeală. Aveam atâta încredere în ureche, că nu simţeam nevoia să ridic ochii de pe pagini. O singură dată, la un sfârşit de act, am privit şi eu dincolo de mormântul în care mă vârâsem şi am surprins o tandră privire a plasatoarei către secretarul literar. Sau invers. Nu ştiu. Ştiu că privirea aceea m-a tulburat până la confuzie - adică n-am mai ştiut ce citesc, tot scotocind în memorie cine a spus că dacă o piesă permite o legătură vizuală între un bărbat şi o femeie, e un semn bun. Sau rău? E semn bun său râu? - aceasta a fost întrebarea care mă rodea la încheierea lecturii. Am rămas cu ochii pe ultima replică. Tăcerea ţiuia urât. Am pus palma pe ceaşca de cafea. Se răcise întru totul. Nimeni nu mişca, nu tuşea, nu intra în acea relaxare umană la care tot omul are dreptul, de la Ateneu la cea mai plicticoasă şedinţă, doar în cimitir, nu. Să-i fi ucis? "Într-atât de proastă este piesa mea?" - m-am întrebat cu naturaleţe, ce-i drept. Atunci, în - ca să spun aşa - sufletul meu a apărut o mare lumină, cum se întâmplă atât naufragiaţilor, cât şi decavaţilor: "Mi-o vor spune!" m-am gândit, "îmi vor spune deschis: dom'le, ai scris o prostie!..." şi, deodată, m-am prins tare de gândul ăsta, ca de o ultimă plută, ca de ultimul franc, intrând într-un fel de euforie a liniştii: "Nu e nici o nenorocire să ţi se spună că ai scris o prostie" - m-am târguit, lesne, făcând un schimb convenabil de calamităţi.
Secretarul literar - eu n-am ridicat nici atunci privirea, n-aveam nici putere, nici obraz - mi-a vorbit de departe, dintr-o altă lume:
- Dragule, ai scris un lucru interesant, poate puţintel cam lung - uite, e ora la care mă aşteaptă nevasta, să facem baie copilului!

Câţiva izbucniră violent în râs, am ridicat ochii, speriat, pe dată toţi tăcură, surâzându-mi însă - un lung surâs colectiv, în care se echilibrau atât sfidarea piesei, cât şi menajarea politicoasă a orgoliului meu. Nu voiau să mă facă praf, dar nici nu valoram mai mult. Dacă ştiţi ceva mai rău, pe timp de pace, nu-mi spuneţi. Repet - dacă cineva mă va deplânge pentru nenorocirea în care căzusem, acela nu va mai auzi poveşti de la mine. Dar nici cel care nu va înţelege în ce constă nenorocirea. Şi ce veţi face? Şi ce voi face? Căci capacitatea mea de a spune poveşti e singura calitate care mă leagă de semenii mei.

Povestea, dealtfel, a continuat aşa: secretarul literar s-a ridicat, într-adevăr, din fotoliul său, n-au avut loc nici un fel de discuţii, baia copilului a dus la un consens general de "suspandăm!" şi eu am jurat că nu voi mai scrie teatru, iar dacă voi avea un copil, nu voi asista niciodată la spălatul lui.
Aşa au trecut ani mulţi şi buni pe şesuri, câmpii şi orăşele de munte. N-am mai scris teatru, n-am mai dat naştere la naşteri şi lecturi colective, n-am mai asistat la îmbăierea nici unui prunc, de câte ori mă chema câte o amică-mamă să vin să văd "cum îl spală pe ăla micu'", simţeam o alergie şi vedeam imediat o cortină însângerată care mă speria ca pe copiii mici, nu am mai pus piciorul în orăşelul acela, dar nici în alte orăşele unde secretarul literar ajunsese director de teatru, de câteva ori ne-am văzut prin foaiere, ba odată şi într-un lacto-bar, ne-am salutat frumos, afabil şi aşa au trecut 17, daca nu 18, dacă nu chiar 19 ani. Au căzut, în acest timp, meteori, stele, imperii, grindină şi piese valoroase, s-a mai scris, s-a mai născut, au trecut - cu antinevralgice sau prin operaţii - multe dureri şi mulţi elefanţi prin ogrăzi. Eu însumi am devenit mai harnic, dar mai puţin talentat sau invers - odată cu creşterea presbitismului şi scăderea miopiei. Nu mi-am schimbat însă optica asupra nenorocirii. Dar nici ea asupra mea. Încât ieri, luni, m-a vizitat la redacţie tânărul din cădiţă - acum înalt, frumos, dezinvolt, operator în anul l de "lucru şi studiu cu ochiul" - recomandat mie de o prietenă din adolescenţă, ale cărei dorinţi sunt pentru mine porunci.

- Meştere - mi se adresă cu o cuceritoare intuiţie, ca şi cum ne cunoşteam din pruncie - meştere, vă urmăresc de mult, din liceu, sunt mort după ce scrieţi, sunt nopţi când aş vrea să vă omor pentru că-mi furaţi ideile şi nu o pot dovedi; nu spun că daţi numai lucruri geniale, dar chiar şi poantele drăguţe sunt de milioane. Când vom fi cât Sergiu Nicolaescu, vreau să vă ecranizez opera. Paul Georgescu are dreptate, posedaţi o voioşie feroce...

Am vrut să reacţionez cehovian - să-l întreb dacă la magazinul din colţ se dă marmeladă sau, mai brutal, ce mai face taică-său... Dar nu e cehovian oricine, după cum nu e kafkian oricine are un jurnal intim şi e tuberculos. În loc să mă înalţ la abstracţie şi subtilitate, la un joc fin al situaţiei din care să scot un profit de maliţie - vedeam, idiot serios cum sunt, privindu-l, doar o cădiţă de zinc, ieftină, cenuşie, în care clocotea apa pe care mama, febrilă, vegheată de tatăl literar, o încerca, cu degetul, răcind-o cu căni succesive de apă rece.

- Meştere - reluă cu o siguranţă crescândă, călcând pe un teren tot mai ferm - noi nu suntem încă Sergiu Nicolaescu. Suntem abia în anul 1 de lucru cu ochiul - şi, într-adevăr mi-o dovedi cu haz indubitabil. Deocamdată suntem mici - mici dar cu idei, suntem la ora ideilor. "E ora ideilor, ora jocheilor"... şi începu să-mi fredoneze aceste cuvinte, improvizând o melodie cel puţin drăguţă. Lucrăm la un letopiseţ al inteligenţei. E mult, e puţin, vom muri şi vom vedea... Ce ne trebuie de la Măria-ta: cea mai oaţă amintire din munca de creaţie, imposibil să nu aveţi ceva care să rămână pe peliculă, cu pertinenţă - şi accentuă cuvântul, cu o vigoare ironică plină de farmec.

Tipul nu era "rău" şi, mai ales, nu prea ştia ce vorbeşte. Trebuia puţin întors pe dos, nu i-ar fi stricat.
- Staţi pe gânduri, credeţi că suntem mici... Venim acasă, vă filmăm în atelierul de creaţie... poate vreţi să ştiţi în ce companie sunteţi... şi apăru imediat o listă în care anumite nume erau mohorât vizate cu câte o cruce. Nu lucrăm cu hahalere... Vă asigur... şi aici, vocea lui avu accentul unui scâncet de rugă puerilă care mă întoarse din drum:
- Mă asiguri că nu mă compromit...? l-am întrebat, încordat, luând poza scriitorului profund serios cu care n-am nici în clin nici în mânecă.
- Vă asigur... repetă şi mai slăbuţ, ca un greiere în faţa furnicii sale.
- Nu voi fi lângă hahalere...
- Exclus!
l-am refuzat lista întinsă din nou sub nasul meu: nu voiam să-i verific capacitatea de a deosebi meşterii de hahalere. În fond, băiatul nu avea nici o vină. De ce l-aş fi pus să plătească pentru taică-său? Epoca aceea - când copiii o încasau pentru păcatele părinţilor - era dusă şi abandonată şi de ce i-aş fi reamintit-o chiar eu, care plătisem de ajuns pe chestia asta? Dacă timpul, în nesfârşita sa înţelepciune, îmi propunea un asemenea nemernic calambur, o asemenea derizorie coincidenţă - pe care eu, sluga lui n-aş fi îndrăznit s-o pun pe hârtie - nu aveam de ce să "trag" în om, ci în timp, cel mai sever critic, dar şi cel mai stupid creator, fie vorba între noi, să nu m-audă...
- Făt-Frumos vino mâine... şi i-am dat adresa mea.
- Da nu mă duceţi cu vorba... mă ameninţă, brusc, ca un om mare.
- Te asigur.

O noapte întreagă m-am gândit ce să-i spun. Îmi treceau prin minte poveşti dintre cele mai mirobolante, toate mincinoase şi foarte spirituale. Le îndepărtam - şi cu cât le respingeam mai decis cu atât mă simţeam mai bine, ca şi cum treceam prin băi succesive încărcate de un parfum straniu al ispitei de a spune adevărul şi numai adevărul. A fost o noapte foarte plăcută, la capătul căreia m-am regăsit curat ca un prunc, spălat de toate gândurile unei răzbunări inutile şi superflue. M-am trezit luminat pur şi vesel, ca în cădiţa primelor zile de viaţă şi săpun, în aşteptarea mamei.
Dimineaţa anfanul sosi cu aparatele sale de sunet, lumină şi văz; i-am oferit o cafea şi l-am întrebat dacă nu vrea, înainte de a înregistra, să audă povestea cea mai oaţă a vieţii mele de creator. Acceptă, sorbind voluptuos. După ce îi povestii ceea ce pentru dumneavoastră - de vreo 10 minute de când mă citiţi - nu mai constituie un secret, el sări în sus, vesel şi cu entuziasm:
- Nemernicul ! Motor!
Haida-de, nu fiţi proşti: fireşte că nu i-am spus nici cine era copilui din cădiţă şi nici - în vecii vecilor - al cui tată era secretarul pe cât de literar, pe atât de nemernic... Fără o anumită tehnică generoasă şi aseptică, de călău, nici un scriitor nu se poate simţi curat ca un nou-născut.

Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer