Cenaclul de la Muzeu - Şedinţa din 14.10.2009

Tudorel Urian: Bună seara! Îmi pare rău că nu sunt mai mulţi participanţi la cenaclu, pentru că astăzi avem doi scriitori foarte interesanţi. În dreapta mea este Peter Sragher - un poet mai cunoscut în afara României decât în România, un călător şi un veşnic invitat la tot felul de festivaluri de prestigiu în mari universităţi în America. Iar în stânga mea este domnul Turensky - pictor şi fotograf - care acum se încumetă să treacă şi pragul literaturii - să vedem cu ce efecte pentru dumneavoastră, ca cititori. Ca întotdeauna, am să încep prin a-i ruga pe cei doi să se prezinte în faţa dumneavoastră, spunând ceea ce este reprezentativ pentru ei din punct de vedere literar. Dacă nu ştiţi încă, Peter Sragher va citi poezie, iar domnul Turensky proză.

Peter Sragher - poezie

"În ultima vreme am început iarăşi să mă apropii de ştiinţele exacte care mi-au scăpat atâţia zeci de ani din vizorul intereselor. Consider că, de fapt, poezia nu este atât alcătuită din cuvinte, care sunt nişte convenţii, ci dintr-un fel de necesitate sau dorinţă de a transmite o energie dintr-un loc în altul. Iar această energie poate să ia forma convenţională a unor cuvinte. Şi tocmai aici este misiunea noastră şi anume de a lua această energie pe care noi o spiritualizăm şi a o pune într-o formă care să ajungă la public, la dumneavoastră.

Despre mine, ce să vă spun? Am făcut germană şi engleză la Universitatea din Bucureşti. Am terminat în '84. Sunt căsătorit şi am un copil de 4 ani şi jumătate. În perioada '91-'95 am fost redactor principal la cotidianul "Adevărul" şi acum sunt scriitor, liber-profesionist, jurnalist şi fotograf, membru al USR şi al GAV (Grazer Autorenversammlung din Austria).

Am debutat târziu în volum la 35 de ani, în 1995 cu volumul de ce m-ai făcut sărutul urii, editura Du Style, Bucureşti. Şi de atunci am mai scris câteva cărţi - de ce m-ai făcut doamne / por qué me hiciste Dios, volum bilingv de poezie, traducere Al Calciu, Editura Amb, Bucureşti, 2005 şi antologia bilingvă de poezie căruţă încărcată cu nimic / ein harren beladen mit de Ioan Es. Pop, Peter Sragher şi Robert Şerban, Editura Brumar, Timişoara, 2008.

Am participat la mai multe festivale de poezie în străinătate: Medellín (Columbia, 1999), Festivalul Hallamasch (Viena, 2000, 2002), Rosario (Argentina, 2001), Havana (Cuba, 2004), Toluca (Mexico, 2005), Cairo (Egipt, 2007), Gent (Belgia, 2009), Höflein an Der Donau (Austria, 2009) şi altele.

Am avut o expoziţie de fotografie acum doi ani, la palatul Şuţu. Era vorba despre fotografii alb-negru care fuseseră realizate în partea mai sălbatică a Praterului şi a parcului Lobau, expoziţie care se numea lemn viu, lemn rupt, lemn mort în Prater şi Lobau. Exponatele fotografice au fost însoţite de meditaţii ale mele intitulate despre lemn.

Pe 1 noiembrie 2009 voi da un recital de poezie la Bowery Poetry Club, împreună cu poeta americană Hillary Keel şi cu muzicianul Sebastian Dănilă, doctorand la New York University."

Fragmente din lectură:

deţinut în argentina

în comisariatul de poliţie
mi-am pierdut numele

sunt un deţinut

cuvintele mele
nu mai au greutate
au căzut pe duşumeaua
murdară

apoi
s-au amestecat în apele repezi
ale râului paraná

cuvintele mele nu mai au nici o
noimă
nu mai poartă în ele decât o
răcoare fină
care
ba este
ba nu este

nimeni nu mă crede
că iubesc argentina
şi că gândurile mele
pot crea
graţia şi
frumosul

poliţistul mă priveşte
cum priveşte scaunul său
duşumeaua înnegrită
de bocancii deţinuţilor
numai că scaunul
n-a scos niciodată
un cuvânt
şi duşumeaua n-a semnat vreodată
o declaraţie


zidul nu ştie ce este
adevărul
n-a fost
arestat
nu i s-au luat amprente
deget
după deget
după deget
pentru toate douăzecişipatru de
state ale argentinei

se terminase tuşul
dar tot mi se mai luau
amprente
aşa de amorul artei

numai că eu nu simţeam nici o
satisfacţie estetică
pentru că la fiecare
apăsare a degetului
vedeam ochii tatălui meu
venind din
timp
trişti
spre mine

tuşul nu mai acoperea degetele
mele
ci murdărea chipul lui

mare
prea mare era
pericolul

poetul român venit să ucidă
cu poezia lui
argentina


existenţa mea a căzut
în tristeţe


poliţistul nu mă priveşte
el striveşte vorbele
între dinţi
ca şi cum ar trage salve cu
mitraliera
numai că gura lui nu fumegă
precum ţeava înroşită de
gloanţe
gura lui scuipă vorbele
pe faţa mea
care a început să
ardă

pentru poliţist eu sunt o
greşeală a naturii

metalul argintiu al
aparatului meu de fotografiat
rece îl simt acoperindu-mi
ochii
el nu ştie ce este
păcatul

sunt vinovat c-am vrut
să fur o imagine din
peisaj
o clădire albă
sprijinindu-se pe-un pom
cu flori violete
era aidoma
imaginii gurii iubitei mele
venind să-mi sărute buzele
întristate
de-atâta depărtare
căzând fără să ştie
printre gratiile
zilei

pentru poliţist sunt
un număr
care de-acum se vede printre
gratii

nu mai am trup
nu mai am cuvinte
nu mai am suflet

am devenit o bucată de hârtie
neagră de litere şi
cifre
bună de pus la dosar
bună de găurit pentru
păstrare
bună de legat cu o aţă
tăioasă
bună
pană la urmă
la ceva

o să-mi curgă
sângele
din memorie
iar timpul o să facă ce-a mai rămas
de făcut
o să mă-ngălbenească până la
uitare

praful o să mă acopere
şobolanii o să-mi mănânce
numele
lăsând în urmă doar
o gaură
şi anul naşterii o să
plutească fără să-şi mai ştie
numărul

în comisariatul de poliţie
din rosario
scriu această poezie

cu respiraţia mea
cu ochii mei
cu sufletul meu

ca şi când n-aş mai şti să scriu

un singur lucru însă
ştiu
nimeni n-o să-mi fure libertatea
de-a fi



Opinii ale participanţilor: "m-a dus cu gândul la Kafka"

Tudorel Urian: Mulţumim pentru această lectură chiar impresionantă şi vreau să vă exprimaţi părerea despre cele ce aţi auzit. Eu am să vorbesc la sfârşit.

George Enache: Există la domnul Peter Sragher un stil de poveste, un monolog presărat cu metafore şi nuanţe poetice originale, foarte bine simţite. Mi se pare că a fost lovit de acest tăvălug al vieţii cotidiene şi aş vrea să-l întreb dacă a avut probleme mari, care l-au amprentat aşa de tare, pentru că se exprimă foarte morbid, à la Ady Endre, marele poet ungur. Există o nuanţă de zădărnicie în poezia lui Peter Sragher, mai mare decât a altor poeţi care au citit până acum aici. În plus, mi se pare foarte sugestivă lectura poeziilor, ca un actor care ştie ce face, ştie ce spune. Ideile au căpătat o putere mai mare prin lectura ca la teatru. Obiectiv vorbind, poezia are profunzime, este semnificativă.

rim: Eu o să încep prin a-i cere scuze domnului Sragher că nu pot vorbi în mod coerent, serios şi responsabil decât despre primul poem, pentru că numai pe acela l-am putut în acelaşi timp auzi şi citi. Acum îmi dau seama că eu însumi, dându-mi un aer de teatru radiofonic când am citit la cenaclu am inhibat într-o oarecare măsură ascultarea. Spectacolul actoricesc al vocii autorului a fost de excelentă calitate. Mie, cel puţin, al doilea poem, cel cu ştiuca, pe care nu l-am mai avut în faţă, aproape că mi-a ecranat textul. Prin cele şapte perdele de mister l-am simţit ca fiind ceva cu totul deosebit, care cu siguranţă m-ar fi atins dacă îl şi vedeam, metaforic vorbind. Efectul ăsta însă s-a estompat repede şi m-am adaptat la maniera expresivă a autorului o dată cu al treilea poem pe care l-am resimţit ca pe o demonstraţie geometrică. Dânsul a început prin a ne spune că s-a apropiat târziu de ştiinţa numerelor, dar, pentru cititorul care sunt, întreaga culegere de texte reflectă o gândire raţionalistă.
Şi acum revin la primul poem. Mă bucur că o întâmplare a cărei semnificaţie n-o pot descifra face ca tocmai acesta să fie cel care mi-a fost înmânat tipărit, din toate. Pentru că, de când aud poezie la cenaclul muzeului, acesta e textul care a găsit în mine cea mai completă rezonanţă. În acest poem, fiecare vers are propria lui individualitate, propriul lui spectru de frecvenţe; fiecare distih are altul, şi tot aşa, până la întregul poem care are, la rândul lui, personalitatea lui - nu spun estetică - ci de semnificaţie. Intră în rezonanţă cu mine pe toate frecvenţele posibile. Tocmai din cauza asta mă simt funciarmente incapabil să-l comentez. În nici un fel nu m-aş simţi mai nenorocit decât dacă aş avea un deadline de seară şi ar trebui să trântesc o recenzie despre el. Aş face pe dracu' în patru să-l amân pe numărul viitor, să am la dispoziţie o săptămână, să îl citesc de vreo treizeci de ori, pe îndelete.
Aş reţine, totuşi, câteva elemente: poetul care vine să ucidă Argentina este o imagine inedită pentru mine şi absolut cuceritoare. Începe s-o ucidă reuşind să creeze frumuseţe într-o ţară şi într-un continent de frumuseţi intrinseci astfel încât s-o umbrească. Ceea ce este expresia unui orgoliu evident, conştient de puterea şi de capacitatea lui de creaţie. Aş mai remarca - şi acum mă refer la toate textele, în măsura diferită în care au ajuns până la mine - că toate se termină în gamă minoră, în cheie melancolică. Aici mă apropii cumva de observaţia domnului Enache. Nu sunt sigur că este o treaba intenţionată. Eu cred că este o chestiune care rezultă cumva de la sine. Atunci când poetul mai are puţin de scris până să ştie că s-a terminat, un mecanism de control se autoînchide şi se dă drumul unei firi a cărei esenţă este melancolică. Dar este melancolia unui gânditor.
Acest text - cumva hibrid din punctul de vedere al teoriei literare - pentru mine, cel puţin, îşi atinge ţinta emoţională.

L'Alger: Ţinta emoţională a textelor hibride, cum bine s-a exprimat antevorbitorul, a fost atinsă, din punctul meu de vedere, mai ales prin calitatea evidentă a recitărilor. Dacă aş fi avut textele mai dinainte poate că m-aş exprima mai pe larg despre ceea ce am înţeles eu din ele. Aş vrea însă să fac o remarcă asupra felului în care sunt scrise textele şi poezia în special. Mi-am făcut odată un duşman, un tip care mi-a fost foarte bun prieten şi pe care îl regret în continuare. Mi-a dat un volum de versuri şi m-a rugat să-i spun ce cred despre volum. În cartea lui avea la sfârşit un vers care suna aşa: "oraşul e trist." După părerea mea, volumul a căzut. Pentru că, în scris, în afară de cacofonii şi polifonii este şi şulofonii, şi gagofonii. "Oraşule trist". S-a pierdut pentru mine ca poem. Aici, Peter Sragher are ceva de genul următor: "şi că gândurile mele". Şi trebuie o mare, mare grijă în momentul când foloseşti cuvântul "timp" articulat şi cu ce urmează după el. Şi e păcat!

Un bărbat din sală: Prima poezie deţinut în argentina pe mine m-a dus cu gândul la Kafka. Mi se pare, ca şi în romanul Procesul, un individ se află undeva şi că este de vină, dar vrea să ştie de ce. Practic această imagine creează chiar farmec poeziei întregi. Numai că, spre deosebire de cel din Kafka, eroul este foarte vesel, foarte reflexiv.

Ioana Sandu: Este un poem despre Argentina - o ţară foarte frumoasă şi, prin specialitatea mea eu am vorbit 35 de ani despre Argentina. Şi mă bucur foarte mult că abia acum întâlnesc pe cineva care a scris un poem despre Argentina. Probabil că a fost o ţară care l-a impresionat foarte mult pe poet şi a reuşit foarte bine să treacă de partea aceasta cotidiană, să treacă undeva în sfera spirituală şi s-o transpună în poezie. De exemplu, este în poezie o parte care mie îmi place foarte mult: "sunt vinovat c-am vrut / să fur o imagine realităţii / o clădire albă / sprijinindu-se pe un pom / cu flori violete / era aidoma / imaginii iubitei mele / venind să-mi sărute buzele / întristate / de atâta depărtare / căzând fără să ştie / printre gratiile / zilei". Este un scriitor format, cu multă experienţă în scris. Sunt şi paragrafe peste care eu aş fi trecut: "praful o să mă acopere / şobolanii o să-mi mănânce / numele / lăsând în urmă doar / o gaură / şi anul naşterii o să / dispară / definitiv". Dar, în mare, este un poem care trezeşte un sentiment care te face să meditezi. Şi rămâi într-o stare de meditaţie. Uite cum a zis: "poetul român venit să ucidă / cu poezia lui / argentina". Te pune pe gânduri. Sau: "se terminase tuşul / dar tot mai trebuie să-mi fie luate / amprente / la fiecare apăsare a degetului / vedeam ochii tatălui meu / venind din / timp /trişti / spre mine". De aici văd şi o mare sensibilitate a dumneavoastră. Mi-au plăcut poemele. Vă doresc mult succes!

Rozalia Grozea: Poezia domnului Sragher mă atinge sufleteşte într-un mod foarte plăcut. Şi prin felul în care a recitat, mă face să nu citesc celelalte versuri ale sale, ci doar să le ascult. Vorbind despre primul poem, eu l-aş lua ca pe o pagină de istorie. Adică este vorba de Argentina, o ţară cu un regim totalitarist, cu oameni care sunt îngrădiţi, care nu sunt lăsaţi să gândească liber, un sistem care vede în orice străin un duşman al poporului şi caută să-l neutralizeze. La Peter Sragher se reflectă încrâncenarea omului arestat pe nedrept care îşi construieşte în timpul detenţiei un spaţiu interior în care este imaginea tatălui. În ultimele versuri, poetul are convingerea că i se poate lua numele, dar nu libertatea de a fi. Regret că nu ne-a citit mai multe poezii.

O voce din sală: S-ar putea interpreta şi ca un poem de dragoste. Argentina e iubita lui.

rim: M-a impresionat în mod plăcut comparaţia domnului cu Kafka. N-o văzusem, sub impactul impresiei de rezonanţă intimă cu poetul. E o diferenţă fundamentală între eroul lui Kafka, între domnul K., despre care nu ştim la început nimic - este un funcţionar anonim, dar pe care sistemul îl face paranoic - şi atitudinea serenă a omologului lui din această poezie, personaj care are un secret orgoliu de învingător. Sunt două atitudini absolut opuse.

Opinia moderatorului: "Peter Sragher este unul dintre scriitorii care ar trebui să fie citit cu mult mai multă atenţie în România."

Tudorel Urian: Această lectură este una dintre cele mai bune pe care le-am ascultat în acest cenaclu. Şi eu, chiar din timpul lecturii, mă gândisem la acele puncte de contact cu Kafka, în sensul că la Kafka ceea ce contează este etica interioară, mai mult decât ceea ce se petrece în exterior. Deci, practic, în primul poet citit eu am văzut o anxietate a sufletului care este pus într-o situaţie absurdă, care putea să fie chiar el sau putea să fie altcineva. Acea metaforă cu "poetul român venit să ucidă / cu poezia lui / argentina" am citit-o ca fiind un sentiment de culpă văzut prin ochii acuzatorului care acuză pe nedrept, ca pe un criminal, pe un om care a avut singura vină de a fi fotografiat poate ce nu trebuia fotografia în opinia lor. Există două sensibilităţi care se izbesc aici - una administrativă a forţelor din Argentina şi cealaltă - sensibilitatea poetică, aici călcată în picioare de această forţă administrativă. Mi se pare că poezia este importantă prin ceea ce este dincolo de cuvinte, nu prin cuvintele propriu-zise.
Aceasta mă face să înţeleg succesul pe care Peter Sragher îl are în diferite ţări în care ţine recitaluri. Deci, pe de-o parte, această lectură explozivă extraordinară, pe de altă parte, uşurinţa cu care acest tip de poezie poate fi tradus în diverse limbi. Ea poate fi înţeleasă de oricine aproape, în orice colţ al lumii, emană o sensibilitate, un acord fin în a exprima ceea ce se întâmplă în sufletul omenesc, care nu poate decât să impresioneze pe orice cititor.
Cred că Peter Sragher este unul dintre scriitorii care ar trebui să fie citit cu mult mai multă atenţie în România. Probabil că, citită, poezia lui are, mai ales la microscop, mici imperfecţiuni, se pot vedea unele cacofonii, însă acesta mi se par un lucru minor în raport cu ceea ce exprimă plenar această poezie. Imperfecţiunile şi le poate rezolva foarte simplu, ceea ce are nu-i poate lua nimeni şi este lucrul cel mai important. Îl felicit pe Peter Sragher - este un poet adevărat - şi a fost o bucurie pentru noi să-l ascultăm astăzi.

Peter Sragher: Mulţumesc frumos. Şi pentru tot ce ce s-a spus aici, inclusiv pentru cele la care trebuie să lucrez. Vroiam să vă spun care a fost, de fapt, istoria poemului "deţinut în argentina". Am fost invitat la un festival de poezie în Rosario, oraşul în care s-a născut Che Guevara. Iar în prima zi când trebuia să particip la acest festival am îndrăznit să fac o fotografie sau am încercat să fac o fotografie a unei case. După care m-a luat cineva de la forţele de ordine, m-a dus la poliţie, unde am stat circa opt ore - cu interogatorii, cu tot ce este - şi era să am un proces, să fiu închis. Şi am avut marele noroc că au venit organizatorii, s-a ajuns cu intervenţiile la nivelul guvernatorului statului Santa Fe.
Această poezie am început s-o schiţez pe o foaie de hârtie în timp ce aşteptam să dau nişte declaraţii. Şi a durat cinci sau şase ani de zile până m-am hotărât să trec peste şocul la care am fost supus şi să o pun pe hârtie. Aşadar chiar am fost deţinut în Argentina.

Tudorel Urian: Într-adevăr, acest poem, dacă nu are parte de explicaţii, poate deschide o mare diversitate de opinii ceea ce este foarte bine. Peter Sragher a auzit acum interpretarea poemului în mai multe direcţii.

Ioan Turensky - proză scurtă

Tudorel Urian: Domnul Turensky, un vechi client al cenaclului nostru, este pentru prima dată în calitate de vorbitor. Aş vrea să vă prezentaţi.

Ioan Turensky: Am vrut să văd şi eu cum se vede lumea de la masa "condamnaţilor". Eu ce să spun? Pot să încep prin a vă spune că am învăţat să înot singur în Dunăre. De mic copil am fost predestinat visării. Apropo de visare, bunicul din partea tatălui avea o bostănărie pe Dunăre şi m-a lăsat singur acolo un an lângă Dunăre. Aveam o colibă de stuf, chiar vis-à-vis de insula Chiciu. Aveam de mâncare mămăligă şi atât. Că peştele era în Dunăre. Am stat un an de zile între sălcii.
Am frecventat şi citit la cenaclul Amurg sentimental. O perioadă am frecventat cenaclul condus de Cezar Ivănescu la Uniunea Scriitorilor. Am asistat intermitent la cenaclul condus de domnul Mincu. Am fost invitat să citesc, înainte de Revoluţie, la cenaclul "Luceafărul" şi îmi pare rău că n-am dat curs. Eu făceam poezie împotriva lui Ceauşescu şi veneau securiştii la mine, la studio şi le spuneam poezii despre Ceauşescu. Am avut apartamentul capitonat cu microfoane.
Nu am publicat nimic. Nu m-a interesat să public, deşi mi s-a propus pe ici, pe colo. Am refuzat franc. Am citit cu foarte mare plăcere pe Turgheniev, pe Tolstoi, pe Cehov. Şi m-a interesat Critica raţiunii practice a lui Kant, de care am făcut rost printr-o întâmplare norocoasă.

Fragment de lectură:

Memorii trecute, memorii viitoare se precipitară deodată în jurul său într-un zid de apărare, întrebări repetate de ecouri răstite veneau din direcţia aceea de ocară.
- Iubeşti partidul comunist român?

La început, fără să ştie de ce, a vrut să răspundă că lui îi plac curvele. Şi, tot fără să ştie de ce, n-a spus-o. Nu, răspunse la întrebarea care îşi provocase pur şi simplu răspunsul. Pământul de sub epoleţi se prăbuşi. Sodoma şi Gomora care îi proiectase stare de sare umedă, amuţiră şi ele. Aerul începea să se ascundă prin ungherele camerei. Toată greutatea corpului i se concentrase în cap, sub braţ şi coate. Respira greu.

Pucioasa o luase razna de tot printre hârtiile nescrise, îl înconjură strategic şi discret la început, apoi cu o vădită inteligenţă de şcoală primară la fără frecvenţă. Apoi se croi în ziduri de cioturi de pomi care îl şerpuiau peste tot pe unde mergea. Autismul celor din jur lua proporţii hazlii de desen animat. Dioptriile le creşteau brusc când îi întâlneau distanţa focală din privire. Pomul pământului plângea! Milenii întregi erau scrise în lacrimile lui. Când i-au văzut tulpina sângerândă şi mugurii privindu-l chiorâş, oamenii rămaşi şi-au pus mâini de la mâini acoperind marea de ochi şi urechi din care îi era făcut trupul. Măreţii din trecut, abc-ul lor, îi ajutau atât cât aveau voie. Trebuiau să nu dăuneze prin intervenţie, obligaţiei mâinilor de la mâini de a nu se opri din evoluţia demnităţii, din drumul spre ea. Trebuiau să parieze pe ea, dându-şi astfel valoare.

Praguri de sus cădeau peste creştetele de ceafă subsumate ca frunţi. Un nouă ambulatoriu paraliza totul. Spitalul bază, cocoţat pe gard, îşi flutura cămăşile de forţă nefolosite. Striga şi gesticula disperat din mâini: Băăă, ce pacienţi au ăştia!!! Oraşul tăcea chitic şi neruşinat! Curajoasele statistici de sănătate mintală nu-l impresionau, într-un asemenea balamuc îl trimiseseră memoriile trecute şi memoriile viitoare? Era avansarea sau medalia privindu-şi vestonul? Momentul de reverie al întrebărilor primi un p icior în partea aceea de jos a lumii.
Icni.
- Cu cine te întâlneşti şi ce discutaţi? Eşti legionar, spion? Ce eşti? Vorbeşte! Tatăl tău a fost deţinut politic nouă ani. Tu ai intrat cu forţa în ambasada americană în aprilie '85, la şapte dimineaţa, odată cu personalul să ceri azil politic. Ingenios, n-am ce zice. A doua zi, păcălind din nou autorităţile, ai strigat în gura mare în consulat unde erau zeci de persoane, că vrei să vorbeşti cu consulul despre isprava ta, aşa de-al dracului, ca să afle toată lumea ce făcuseşi pentru azil politic. Ai sperat că o să se ducă vestea şi va auzi Europa liberă. Am avut noi grijă să nu se afle asta. Puteai să fii împuşcat prostule.

Tocmai de aceea stabilise cu mama şi cu fiica lui cum să-l înmormânteze şi cum să-i acopere sicriul cu drapelul ţării. Fiica şi el se luptau cu plânsul, mai ales fata. Maică-sa nu.
- Ce mama dracului vrei să dovedeşti? Că sângele se moşteneşte? Nu ştim noi asta? Nu, d-aia i-am spus mă-tii să nu te lase la el? Aveai cinci-şase ani. Torentul de întrebări nu mai contenea. Când zbierate, când mieros otrăvite.
- Opriţi-vă, se pomeni urlând, puţin bâlbâit de nervi şi de icsul crucii sfântului Andrei poposit între dinţii lui, temperându-l. Bine că nu l-a sfărâmat.
Cine ştie ce calvar de ani l-ar fi pus să târască prin închisori!
- Nici nu exist, nici nu m-am născut. Nu mi-am găsit încă părinţii potriviţi.
- N-are importanţă, strigară în cor neanţii.

Greţuri terestre de-acum broboneau ceea ce urma să-i fie o frunte. În jurul lui, adeziuni şi mâini înlănţuite. Adeneuri şi gene îşi dansau neamul şi glorii uitate.
- Dacă supunerea poate fi bine motivată, pierderea demnităţii, în schimb, nu este. Striga el într-una după galaxiile care se îndepărtau. Ca un nebun îndrăgostit de zâne şi himere. Mişcarea de duh se freca la ochi. Strabismul profesional, globula tremurat şi redirecţional în două oglinzi deodată! Dracii îşi făceau semnul crucii în ascuns, la fel cum îşi botezau copiii în biserică!

"Proptipendada", supa primordială a mediocrităţii, scuzabilă într-un fel, dar nu pentru tupeu şi mâini de maimuţă, otrăvea geografii naţionale, făcea de râs constituţii europene. Era nouă cu opt înainte scuipa tuberculos placenta cu cordonul ombilical înfăşurat în jurul gâtului. Chiuretajul se făcea prin laringe. Rabia triumfa. Se lătra doar prin botniţă capitonată. O molie antifona saliva şi carii istorice noi şi noi.

Planeta se vaccina de urgenţă în ordonanţă de ţară. Lehamitul se scurgea pe barbă mai întâi, apoi se prelingea nehotărât şi antigravitaţional uneori, în funcţie de viteza şi direcţia de unde bătea vântul. Dinspre rigolă, de obicei. Acolo făcea echitaţie istorică pe spinarea unui opt leşinat şi căzut pe gânduri, care făcea flotări pe brânci. Relâche, îi strigă printre dinţi, o salivă, între timp, stringuri cosmice i se fixau pe cale şase scutece dar şi pe al şaptelea de rezervă. N-a plâns în perioada de alăptare. Adevărata mamă, care 1-a înfiat de timpuriu a fost ţara, ţara de aici!

Noua mamă cu doar o ţâţă disponibilă, distantă aparent, dar interesată discret de şcolirea lui prin alte moduri, deşi de liber cugetător, prin absolviri repetate şi de diplome cu numele lui înscris pe spatele lor. S-a trezit cu ele în braţe. Da atunci, le poartă în cârcă. N-a plâns nici când îi era foame, nici când trebuia să nu-i fie. Prezenţa îi era semnalată mamei sale doar de aducerea ei aminte. La doi ani, a murit, îngrozită că nu mai respiră, a fugit cu el în braţe la biserică. Să-l împărtăşească. Să-i folosească "dincolo". Era paşaportul pe care-l elibera doar ce-l de-al doilea guvern al ţării, biserica! Şi i-a folosit. A înviat. S-a mai născut o dată. Altfel!

La început a fost lumina. Apoi, zâmbetul căzut pe gura pământului. La urmă a venit întunericul şi tăcerea. Din când în când, câte un colţ de stradă, cu pălăria în mână, îşi făcea semnul crucii. Stradalii, o specie de planetari cu o anumită debilitate mentală îşi tocmeau parcă picioarele spre simulatorul de slujbe ce flirta bilunar cu cel de pretext remunerant.

Şi aşa, într-o zi neclară pe "planeta" tăcerii şi una reală pe celelalte lua naştere şi se maturiza marele întuneric. Lumina, abolită de împărăţia lui; devenise spaima stradalilor care, de teamă, îşi confecţionaseră una sintetică şi mătuită lateral. Oftatul evoluase cedând locul presiunii maxilare. Mizeria, doamnă de onoare a ţării, mustea de zâmbet torturat şi de tăcere legală. Apoi steaua individului se stingea sau pălea neputincioasă în faţa metalului, gata oricând să se încingă cu ochi de foc în măruntaiele vieţii. Şi tot atunci, noaptea eternă în înţelesul vizibil, răspundea chemării frunţii senine şi verticalei demnităţi. Era o împăcare cu Dumnezeu şi cu datoria făcută. Era sensul, cu viaţa laolaltă.

Anchetatorul îl privea tulburat, parcurgând o dată cu el parcă hoinăreala minţii, prin vieţi trecute, prezente sau viitoare. Apoi murmură ca pentru sine:
- Chemaţi ofiţerul de serviciu să-i pregătească celula. Poate aşa se va hotărî să vorbească. Altfel, îl aşteaptă fundaţia vreunui bloc sau un sicriu de gheaţă în Siberia.
N-a vorbit.
N-a fost reţinut.



Opinii ale participanţilor: "un manifest scris sub forma unei povestiri SF"

Rozalia Grozea: Parcă cei doi scriitori de astăzi au fost vorbiţi. Este o aceeaşi temă. Proza domnului Turensky mi se pare un manifest scris sub forma unei povestiri SF din care se înţelege foarte multe.

George Enache: Poate în partea a doua a fost manifestul. La început a fost transcedental. Dar în text am găsit şi exprimări neobişnuite, excepţionale şi destul de dese. Felicitări! Mi-a plăcut foarte mult. Este alert, antrenant, magnetic şi poate fi publicat. Vă doresc mult succes!

Cristina Sragher: Referitor la felul cum e scrisă proza domnului Turensky, eu cred că se leagă de faptul că suntem în era internetului şi probabil că toţi suntem acaparaţi de el. Tema face referire la ceea ce s-a petrecut acum 20-25 de ani, dar faptele sunt prezentate în limbajul electronic, actual. Cuvintele vin alert, vin ca pe un mail şi se transmit aşa cum am început noi, probabil, să comunicăm. Şi atunci aceasta ne ajută foarte tare să înţelegem mesajul.

rim: Nu vreau să rămân dator domnului Turensky, dar nu este mare lucru de spus în plus faţă de ceea ce deja s-a spus. Şi o felicit pe Rozalia Grozea că a găsit o formulă foarte fericită - un manifest deghizat într-o semi-poveste SF. Este un manifest cu nuanţe de pamflet, un strigăt de protest, aproape un afiş pus pe ziduri, scris cu roşu. Într-adevăr este alert, coerent, dozat, mergând de la expresii aproximative - ca să mă exprim eufemistic - către un final din ce în ce mai concentrat.
N-am să citez cele câteva construcţii de frază care m-au fermecat, dar o să amendez deocamdată două fraze care, pe mine, ca cititor SF cu o oarecare vechime, m-au zgâriat puţin la ureche: "ochi de înaltă ţinută electronică nano aproape paranormală". Chestia asta n-are nici un sens. Fără explicaţie, n-aş înţelege niciodată ce ar vrea să spună autorul. Ar mai fi un agramatism, ceva cu Sodoma şi Gomora care făcea ceva împreună în loc de făceau. Din punctul de vedere al limbii române fraza e acceptabilă numai dacă admitem licenţa că "Sodoma şi Gomora" este un obiect unic. Dar atunci trebuia ca autorul să pună liniuţă între ele.
La o analiză pe text, mi-a plăcut expresia "proptipendada" care este un mişto foarte fin; "supa primordială a mediocrităţii" este una dintre expresiile pe care le-am savurat, le-am gustat - o metaforă care leagă cosmicul de teritoriul terifiant pe care îl descrie.
Pentru mine, textul începe de facto de la pagina a doua, din fraza anterioară întrebării fundamentale: "Iubeşti partidul comunist român?". De acolo este perfect coerent totul. S-a vrut să fie introducerea. Începutul nu-i şters, e mai mult: e prolix. Şi este, hai să spunem, în cel mai bun caz încifrat, dar fără cod alături. Dar de acolo începând se vede o vână de proză autentică pe care o salut.

Ioana Sandu: Prima parte se leagă mai greu de restul. Creşte şi este mai legat, mai concret, mai coerent către sfârşit. Într-adevăr, are nişte expresii care merită să fie reţinute.

George Enache: Concluzia în urma a ceea ce am auzit astăzi este că trăirile puternice ne afectează puternic şi scoate din noi ce e mai bun. Merită să venim să ascultam aici. Avem întotdeauna surprize plăcute în lumea asta de nebunie.

Opinia moderatorului: "mi s-a părut că e o beţie de cuvinte"

Tudorel Urian: Mă bucur pentru entuziasmul dumneavoastră faţă de această lectură, pentru că el va fi în contrapondere cu scepticismul meu. Nu sunt deloc încântat de ceea ce am ascultat aici, acum. Mi s-a părut că în prima parte a fost o densitate mult prea mare de imagini, mesaje, limbaje diferite - metafizică, nano-tehnologie - amalgam care nu se lipea deloc cu firul epic propriu-zis. De-aici mi s-a părut că e o beţie de cuvinte - cea mai simplă formulare pe care o găsesc, oarecum eufemistică. Dacă la Peter Sragher se vedea cât de clar ieşea la suprafaţă starea de spirit, sentimentul, trăirea, anxietatea, aici totul este într-un asemenea conglomerat de patetisme şi imagini de tot felul, încât aproape că nu înţelegi nimic. Cel mai simplu atunci când nu înţelegi ceva este să spui că ţi-a plăcut şi cu asta să închei situaţia. Eu vă spun că n-am înţeles mare lucru şi nu mi-a plăcut ceea ce am auzit şi citit.
Sunt adeptul tip de literatură mult mai limpede, în care să ştiu clar dacă merge pe metafizic sau merge pe realism, dacă este pe psihologic sau este pe social. Textul trebuie periat şi găsită calea cea mai eficientă de comunicare cu cititorul. La o primă audiţie, dublată de o lectură, mie nu mi-a dat sentimentul de proză. Poţi găsi, într-adevăr perle, dar nu acesta este scopul unei proze să găsească un aforism la trei sute de pagini sau două vorbe de duh, ştiu eu, în cincizeci de pagini. Cred că proza trebuie să aibă un mesaj rotund, să fie clară de la cap la coadă şi să rămâi cu ceva în urma ei. De aici nu am rămas cu mult prea multe lucruri ca să am un element bine definit în minte.

rim: Pot să pun o întrebare legată de concluzia dumneavoastră? S-ar putea rezuma, într-un fel, ceea ce aţi spus cu următoarea frază: "Bine prelucrată, din materia asta ar putea ieşi o proză."?

Tudorel Urian: Da, o proză de o filă-două. Dar noi am discutat-o ca un produs finit.


Vă mulţumim pentru participare şi vă aşteptăm la cenaclu miercuri, 28 octombrie 2009, ora 18.00, în sala Rotondă a MNLR.

Impresiile cronicarului

A fost o seară începută în zece participanţi, inclusiv vorbitorii şi moderatorul. Treptat, au apărut întârziaţii şi numărul participanţilor s-a dublat - ceea ce a animat atmosfera şedinţei de cenaclu. Au fost discuţii în contradictoriu pe tot parcursul întâlnirii, discuţii care, obiectiv, nu au putut fi cuprinse în cronică: bancuri, anecdote sau povestiri colaterale, fără legătură cu textele citite.
Ioan Turensky a intervenit pe tot parcursul şedinţei cu explicaţii ale unor expresii echivoce din textul său, cu întâmplări personale - răspunzând cu vădită plăcere celor din sală. Peter Sragher a încheiat seara cu recitarea unei poezii în limba engleză, foarte bine primită.

Nota redacţiei LiterNet.ro
:O serie de articole despre un cenaclu literar este publicată, prin definiţie, sub semnătura autori diverşi. E momentul să facem precizarea că dacă primele cronici publicate fuseseră redactate de poetul Ion Zubaşcu, cele mai multe, inclusiv aceasta şi, sperăm, următoarele, sunt elaborate de gazda cenaclului, reprezentanta PR a Muzeului Literaturii şi nu exagerăm dacă spunem sufletul cenaclului, Luminiţa Duţu.