Cenaclul de la Muzeu - Şedinţa din 10.06.2009

Debut: Oră de vârf, ed. Geea, versuri, 2003 - volum premiat de Fundaţia culturală "Duiliu Zamfirescu" din Focşani (2003) şi revistele Intertext & Antiteze.
A doua carte de versuri: aşa cum a fost, editura Vinea, 2008.
A treia carte de versuri, lansată la Bookfest: l-am luat deoparte şi i-am spus, editura Brumar, 2009.
Premii literare: Moştenirea Văcăreştilor, 2003, Târgovişte: premiul I şi Premiul special de poezie Ion Heliade Rădulescu.
Colaborări: Oglinda literară, Luceafărul, Suplimentul de cultură, Cuvântul şi Viaţa românească.
blog/contact: http://danieldemarin.blogspot.com

Tudorel Urian: În seara aceasta avem doi poeţi: Daniel D. Marin, pe care îl vedeţi în stânga şi Lorena Lupu, pe care n-o vedeţi în dreapta. În urmă cu ceva vreme, cei care au frecventat cenaclul nostru l-au mai ascultat o dată pe Daniel D. Marin în lectura Lorenei Lupu. Astăzi, probabil că va fi invers. Dacă nu apare Lorena Lupu îl vom pune pe Daniel D. Marin să îi citească versurile şi să tragă consecinţele de rigoare, în timp ce poezia lui Daniel D. Marin va fi citită de doamna Ioana Marin Maria. Cred că Daniel D. Marin s-a mai prezentat o dată în faţa voastră, dar văd că sunt foarte multe figuri noi, ceea ce mă face să cred că sunt mulţi oameni care îl cunosc. Totuşi, dacă există şi oameni care nu-l cunosc, îl rog să mai spună încă o dată două vorbe despre el.
Daniel D. Marin: Ca de fiecare dată, este şi pentru mine o surpriză - lectura aceasta n-am mai auzit-o - şi pot să vă spun că poeziile vor face parte dintr-un volum care va apărea zilele astea, va fi lansat la târgul de carte Bookfest. Vă invit să ascultaţi textele.
Tudorel Urian: Cum îi alegi pe cei care îţi citesc textele? Faci un casting înainte de lectura publică?
Daniel D. Marin: Pe Lorena am ascultat-o citind din Nicolae Breban un fragment de proză cândva şi ulterior am contactat-o şi am întrebat-o dacă ar vrea să citească şi poezie, iar la Ioana Marin Maria am ajuns pe o cale aşa, mai misterioasă. Abia astăzi am cunoscut-o, în urmă cu o jumătate de ora. Ea chiar e o surpriză totală.
Daniel Cristea-Enache: Şi unde va apărea volumul?
Daniel D. Marin: La editura Brumar.

Lectură: Ioana Marin Maria din poezia lui Daniel D. Marin. Într-un timp relativ scurt (şase-şapte minute) au fost citite poezii din ciclul Domnişoara O.: pe covor, ca o ispită, embrion, un joc nou, micul prinţ, doi oameni furioşi, un blues straniu, umbrela, camerele de supraveghere, mingea, eclipsă totală, o întâmplare buddhistă.


Comentariile participanţilor la cenaclu

Tudorel Urian: Prima întrebare, evident pentru Daniel D. Marin, este dacă i-a plăcut lectura.
Daniel D. Marin: Da, mi-a plăcut. Este altceva decât până acum.
Tudorel Urian: Şi a doua întrebare pentru Ioana Marin Maria, dacă i-a plăcut lectura poemelor lui Daniel D. Marin.
Ioana Marin Maria: Mi-au plăcut foarte mult de când am primit textele şi chiar mi-am dorit să le citesc.
Felix Nicolau: Nu mă pot abţine să nu fac o paralelă între poezia Ofeliei Prodan şi poezia lui Daniel D. Marin. Şi la el vine noţiunea de joc - o modalitate foarte rafinată, pentru că e greu să obţii efectele astea. La Ofelia, ludicul este trauma vârstei...
Daniel Cristea-Enache: Ca la orice Ofelie. (râsete în sală)
Felix Nicolau: Aş spune că tehnica lui Daniel este excelentă şi la un moment dat pare a fi ruptă din Becket sau din Eugen Ionescu. Există un umor foarte subtil. Toată gruparea e construită ca şi cum ar fi nişte miniaturi chinezeşti...
Violeta Ion: La un moment dat am crezut că au făcut un mic text să ne păcălească şi Daniel citeşte nişte poeme de-ale Ofeliei. Eu am avut norocul, a fost o fericită întâmplare, de a-i citi poeziile care vor apărea în volum - sunt mult mai bune şi mai în spiritul lui Daniel. Şi mie mi se par poeziile acestea asemănătoare cu cele ale Ofeliei - acelaşi joc, tragicul dispare, se metamorfozează cumva şi ajunge în absurd. Sunt nişte imagini frumoase, dar seamănă mai mult cu o proză de bună calitate.
Aş vrea să citesc o poezie: "domnişoara o. n-a mai ieşit / de 3 zile din casă. stă cuminte / pe covor bea multă cafea şi din când / în când fumează. dacă ar deschide / fereastra aerul rece de afară s-ar / strecura ca o ispită în sufletul ei." ("ca o ispită") Este superbă. E chiar o miniatură japoneză.
Ioan Turensky: Mie mi-a plăcut. Este ceva uşor de citit. Îmi sar în ochi titlurile, care se pot lega: Domnişoara O. / pe covor / ca o ispită / embrion / un joc nou / micul prinţ / doi oameni furioşi / un blues straniu / camerele de supraveghere / mingea / eclipsă totală / o întâmplare buddhistă. Ar merge un poem numai din titluri.
Violeta Ion: Oricum, e dreptul lui de a se juca puţin în poezie, poemele lui de până acum aveau o tentă tragică.
Lorena Lupu: Şi până la urmă nu văd de ce poezia n-ar avea dreptul să fie ludică. Adică scrie undeva că e interzis ca poezia să fie ludică?
Violeta Ion: Problema e alta. Ceea ce s-a citit aici este un grupaj puţin diferit de ceea ce a scris până acum. Dar e foarte bine.
Sorin Despot: E atipic ceea ce scrie el, dar nu atipic pentru ce se petrece la momentul actual. Am observat un curent de a scrie naiv, un stil de joc infantil. Am văzut asta şi la Marin Mincu la cenaclu. E un curent.
Violeta Ion: Şi foarte multă poveste, care se înscrie cumva în curentul actual.
Sorin Despot: Din punct de vedere tehnic, poeziile sunt foarte curate, sunt ireproşabile, în afara de câteva titluri.

Se naşte într-o noapte ploioasă de vineri, în Sf. Gheorghe, judeţul Covasna, în anul Domnului nostru 1978. Îşi doreşte să devină actriţă, şi izbuteşte acest lucru, ca absolventă a Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică "I. L. Caragiale", promoţia 2004. În afară de asta, scrie de când se ştie, scrie fără să se poată opri, învaţă să scrie singură la patru ani, când scrie poveşti cu prinţi şi zâne, catastrofal de stupide, apoi romane de capă şi spadă, plagiate sinistre după lecturile ei preferate.

După aceea, începe încet-încet să gândească cu propriul cap şi să scrie texte proprii, dar acestea nu o mulţumesc. De-abia în 2005 îndrăzneşte să finalizeze un prim roman, Rondo Capriccioso, care îi va fi publicat în 2007 de editura Tritonic, cea care în acelaşi an îi publică şi cel de-al doilea experiment literar: Bătăuşu' de câmpi.

Nedorind să repete nici registrul stilistic al lui Rondo Capriccioso, dar nici pe acela al Bătăuşului..., Lorena ia o pauză de un an. Şi îndrăzneşte să asedieze cetatea poeziei, cu cel de-al treilea volum al ei. Hyde Park. Oare va câştiga acest pariu?" (Lorena Lupu)


Preambul la lectură. Prima menţiune a volumului Hyde Park este că el ar fi complet cu fotografiile domnului Dinu Lazăr. Aşa este doar o jumătate dintr-un întreg. Aşa că eu i-aş spune Hyde Park, caietul lui. Prin urmare, voi citi din caietul lui.

Lectură: Lorena Lupu: Pe parcursul unui sfert de ceas au fost citite într-un registru foarte viu, dinamic, poezii din ciclul Hyde Park Nesfârşit (fragmente): Există un loc, Prima cuvântare a fetei-pisică, Cenuşăreasa, Lamentaţia unui alergic, Lamentaţia unui personaj literar, Retorică spontană.

Au rămas necitite poeziile: Exerciţii de timiditate, Exerciţii de meschinărie, Azi am murit şi One-Moment Stand, din acelaşi grupaj trimis la cenaclu.


Comentariile participanţilor la cenaclu

Ion Fodoreanu: Mie îmi pare aşa de rău că sunt aşa de bătrân, că m-aş fi îndrăgostit de autoare. Îmi cer scuze, intervenţia mea este foarte subiectivă. În după-amiaza asta am visat că un personaj îmi strângea capul într-o menghină. Dar acum m-am trezit.

Era previzibil că, dacă o întrerupeţi pe Lorena Lupu, ea nu va mai citi. Eu am urmărit cu pixul în mână şi am făcut corecturile faţă de lectură şi toate poeziile mi se par salutare. Autoarea este ea însăşi. Mie mi-ar fi plăcut să aud mai mult. În ultimul text, mai ales, aţi fost foarte feminină. Vă mulţumesc!
Lorena Lupu: Să ştiţi că mi se pare că visul dvs. are o legătură cu textele mele pentru că eu spun din interior. Poate din afară nu se percepe acelaşi lucru, dar, să ştiţi că, într-adevăr, este o carte despre constrângeri şi despre dorinţa de a te exprima.
Violeta Ion: Mie mi se pare salutar că ai scris poezii sub forma asta. Cred că te înscrii, oarecum, pe linia Savianei Stănescu. Ea are felul acesta de a se exprima foarte volubil. Mi-a plăcut mult cum ai interpretat - aş vedea aici o mică piesă de teatru, bineînţeles, cu un fragment încheiat. Iar partea finală pe care ai citit-o n-a căzut în melodramatic, ai reuşit să echilibrezi şi asta spune multe despre felul în care scrii - că poţi să ai căderi în scris. Asta înseamnă că tu ai o limită în felul tău de a scrie, de a te exprima din ceea ce trăieşti şi din ceea ce îţi imaginezi. Mi se pare adecvată şi povestea ta americană integrată în text, pentru că nu plictiseşte.
Lorena Lupu: Nu americană, ci englezească. Hyde Park este un loc britanic. Şi chiar dacă locul Hyde Park din cartea mea nu se potriveşte cu locul geografic...
Violeta Ion: Dar nu mă refeream la loc. Mă refeream la modul de a trăi al personajelor.
Lorena Lupu: Eu nu vorbeam de actori. Vorbeam despre un loc în care toată lumea se poate exprima, toată lumea îşi poate spune părerile, pragmatice sau nu, fiecare după cum simte, asta e metafora cărţii mele.
Violeta Ion: Dar eu vorbeam din punctul de vedere al scriiturii, mă refeream la modul de exprimare a stărilor personajelor tale. Este şi un pic de Pirandello, regizorul se bagă, trage un pic sforile.
Ioan Turensky: Să înţelegem că democraţia e numai acolo şi dincolo de Hyde Park nu e democraţie? E ca şi cum ai spune: n-ai voie să vorbeşti nicăieri decât acolo.
Daniel Cristea-Enache: Acolo se poate spune absolut orice fără să suporţi consecinţele. Haideţi să auzim opinii dincolo de felul cum a citit Lorena Lupu şi de felul în care îşi explică tema.
Tudorel Urian: Lorena Lupu a fost foarte inovativă.
Sorin Despot: Ne-a păcălit.
Tudorel Urian: Nu, regretul este că această lectură, cam formatoare în acelaşi timp, dovedeşte faptul că aceste texte sunt şi nu sunt poezie. Sunt poezie în măsura în care, citite în gând, pot să sugereze nişte sentimente poetice, dar pot fi foarte bine interpretate pe o scenă şi nu se simte nici un pic schimbarea unui cuvânt cu un alt cuvânt sau mici fraze involute între ceea ce ar trebui să fie versul poetic. După părerea mea, textele Lorenei au fost foarte aproape de ceea ce ar fi o piesă de teatru sau un monolog interpretat pe scenă. Am fost pur şi simplu copleşit de lectura care a fost aici şi care sugerează un text de foarte mare putere, impresionant. Dar nu ştiu în ce măsură acest text este un text poetic.
Lorena Lupu: Cred că este mai mult vina felului meu de a recita, pentru că, dacă vă aduceţi aminte, şi data trecută când am recitat aţi reproşat acelaşi lucru. Aţi acuzat că felul în care citesc alung poezia.
Tudorel Urian: Nu, mie mi se pare că poezia este idealul literaturii pe care trebuie s-o atingem. Aţi introdus foarte multe lucruri în text în faţa noastră fără ca aceasta să schimbe impresia generală asupra lecturii. Poezia are o formă fixă, adică trebuie să existe o mare disciplină interioară legată de aceasta. Însă aici s-au putut introduce formule noi decât cele aflate deja în text. Asta mă face să fiu prea puţin convins că aceasta e poezie.
Daniel Cristea-Enache: Şi dacă nu este poezie, atunci ce este?
Tudorel Urian: Un monolog, un text făcut ca să fie jucat pe scenă, ori poate să facă parte dintr-un spectacol cu muzică - acestea dau o altă dimensiune acestor texte şi atunci apar într-o exprimare artistică mai complexă. Eu cred că lectura aceasta ar merge extraordinar de bine într-un bar, cu pian, într-o formă artistică complexă cu diapozitive, cu un mic film.
Iulian Sârbu: Eu am reuşit să văd imaginile şi fără artificiile acestea. Eu, cel puţin, am fost acolo, în Hyde Park, cât a citit Lorena.
Luminiţa Duţu: Pot să reiau şi eu o idee? Mai devreme vorbeam de Daniel D. Marin şi am apucat să spunem foarte puţine lucruri şi mă gândesc ar trebui să spun şi eu că mi-a plăcut foarte tare. Şi îi mulţumesc că a venit a doua oară la cenaclu. O nedumerire: cine-i Domnişoara O.?
Daniel D. Marin: O să mă uit în buletin. (râsete în sală)
Violeta Ion: Cred că pot da eu o variantă: "O" este o femeie, de la articolul nehotărât.
Luminiţa Duţu: Iar al doilea lucru pe care vreau să-l spun este că mi-a plăcut cum a citit Lorena Lupu. Faptul că am întrerupt-o nu are nici o legătură cu lectura ei, pur şi simplu este o regulă a jocului de a citi un sfert de oră indiferent cât text este la dispoziţie. Practic nu avem cum să citim mai mult, ca să rămână timp de comentarii. La Lorena Lupu, aş fi vrut să aflu un text întreg, rotund, nu nişte fragmente.
Lorena Lupu: Ideea este următoarea. Eu am mai multe ingrediente ale volumului. Nu puteam să vă ofer numai sarea. Am încercat să vă ofer şi sarea, şi piperul...
Luminiţa Duţu: Dar, vorba domnului Sorin Despot, ne-aţi păcălit puţin. Pentru că, neavând textul în faţă încă nu ştiu sigur ce fel de text este, nu ştiu unde să-l încadrez.
Sorin Despot: De la o vreme, din ce în ce mai mult stau şi mă gândesc că poezia este însuşi momentul acesta în care se citeşte poezia. Pe hârtie arată rece, ca orice alt text. A o analiza mai târziu este singurul lucru posibil aici. La Daniel este un ludic transparent, mi se pare cam facil. Lorena dezvoltă foarte mult şi se disipează.
Lorena Lupu: Fiecare personaj are tipul lui de a vorbi şi de a reacţiona.
Anca Duma: Mie îmi place Lorena ca scriitoare, ca poetă. Sunt obiectivă atunci când spun că ambele lecturi mi-au plăcut foarte mult. A ei mi-a plăcut pentru că se vede din ceea ce face, din felul în care se exprimă. Şi îmi place pentru că sunt mai multe personaje şi întrebările ridicate de acestea. Lorena a dezvoltat un concept nou pentru mine. Mărturisesc că nu ştiam de Hyde Park... Şi referitor la poezia lui Daniel D. Marin, pentru mine, domnişoara O. este orice necunoscută, numele ei putea să înceapă cu orice vocală din alfabet...
Daniel Cristea-Enache: Am avut o şedinţă foarte încărcată şi atipică. N-am vrut mă bag peste rolul de moderator al lui Tudorel, dar el ar fi trebuit s-o întrerupă pe Lorena, ca să n-o facă Luminiţa. Pe de-o parte, trebuie să ne încadrăm într-un anumit timp şi pe de altă parte, autorii care citesc aici - este o altă regulă nescrisă - nu intră în dialog cu publicul. Cei din sală îşi exprimă opiniile şi cei de la masă le încasează. E drept că şi ei te-au provocat, adică au intrat ei în dialog cu tine şi tu atunci ai simţit nevoia să le răspunzi. Ei ar fi trebuit să spună: "Versurile Lorenei Lupu mi se par nu-ştiu-cum...", nu "versurile tale, Lorena, mi se par nu-ştiu-cum..."
Lorena Lupu: Păi da, dar...
Daniel Cristea-Enache: Gata, ai demonstrat ceea ce vroiam eu să demonstrez. Eu cred aşa: în mod cert tu ai personalitate şi ai chiar un exces de personalitate şi o personalitate care intră foarte greu într-o anumită structură normată, în anumite prescripţii, în anumite reguli. Tu preferi să încalci aceste reguli, să le răstorni, să intri în interiorul lor şi să le dinamitezi. Ţin minte că la şedinţa trecută, ai dat nu ştiu cum în masă şi mi-ai vărsat cafeaua pe foi sau chiar pe tine şi ţi-am dat un şerveţel. Ai un preaplin care caută diferite momente, pentru a le umple. Lectura ta mi s-a părut extraordinară. E limpede că ai un talent deosebit de actriţă. Sau, ca să fiu consecvent, n-am văzut-o jucând pe Lorena Lupu, dar nu mă îndoiesc că a făcut şi va face roluri importante. O vezi după cum articulează fiecare propoziţie, cum intră în diferite voci, în diferite registre, cum ştie să te surprindă, într-un mod artistic pe care, de pildă, tânărul care mi se pare că a plecat acuma şi care ne-a recitat, la un moment dat, ducându-se spre uşă şi întorcându-se - nu ştiu dacă ai fost la şedinţa aia, a fost o şedinţă exotică - era clar că era în afara artei dramatice. Pe când Lorena este în interiorul acestei arte.

Problema apare în momentul în care noi nu mai putem disocia între valoarea textului pus pe hârtie, tipărit şi valoarea piesei interpretate. Toţi cădem de acord că interpretarea a fost formidabilă, dar chiar prin această excelenţă a interpretării noi tindem să pierdem din observaţie, din vedere şi din examen critic textul în sine. Sorin Despot spunea foarte bine că poate tocmai asta e poezia - actul interpretării. Bun şi atunci nouă nu ne mai rămâne în memorie câte un vers sau câte un fragment sau câte o imagine memorabilă, pentru că ţinem minte spectacolul ca ansamblu, fie el şi tăiat spre final? Nu-mi pun întrebarea dacă textul e poezie, pentru că nu este poezie. Îmi pun întrebarea mai gravă dacă textul este literatură. Şi răspunsul meu la fel de grav este că, din punctul meu de vedere - o opinie, desigur, subiectivă, limitată la specificitatea mea - acest text nu este literatură.

Acest text este un discurs, pe multe suprafeţe dezarticulat, dar făcând eforturi să se articuleze, un text în a cărui producere putem găsi vivacitate, putem găsi personalitate, putem găsi dinamism, dar rezultatul acestor atuuri personale nu este deloc convingător, din punctul meu de vedere. Mie mi se pare că textele pe care le-a citit Lorena Lupu sunt simple veleitarisme literare şi că talentul ei - nu i-am citit romanele - este numai şi numai de ordin dramatic, ci nu şi de ordin literar. Acum putem să ne întrebăm la nesfârşit ce mama naibii e talent literar, ce înseamnă inefabil, ce înseamnă har, ce înseamnă expresivitate. Cred că, chiar dacă nu putem da o definiţie care să mulţumească pe toată lumea, toţi ştim ce înseamnă literatură bună atunci când o întâlnim. Sau toţi ştim ce înseamnă poezie mare atunci când o întâlnim - şi am întâlnit-o în câteva rânduri la acest cenaclu. Acestea am avut de spus despre Lorena Lupu.

Aş mai adăuga doar la final că în Anglia, pe lângă scenografia aceasta a Hyde Park-ului, locul de întâlnire a tuturor oratorilor şi nebunilor, mai este un sistem foarte interesant pe care l-aş putea aplica Lorenei Lupu înseşi. În parcurile englezeşti - spre deosebire de parcurile franţuzeşti sau parcurile din occident, în general, care sunt foarte clar delimitate, unde zonele de iarbă nu se calcă cu pasul sau numai anumite spaţii sunt deschise publicului şi toată lumea merge încolonată disciplinat pe aleile pietruite ale parcului - în parcurile englezeşti există următorul sistem foarte ingenios unde, pe acolo pe unde merge omul, pe acolo pe unde îi place lui să meargă se creează o potecă fără să fie încălcată nici o interdicţie. Deci, cumva, parcul ia forma oamenilor care îl parcurg în direcţii şi prin locuri neuzuale. Pentru că fiecăruia îi place să meargă pe un anumit drum sau pe o anumită potecă care e numai a lui, dar care poate nu există în realitate. Aş spune că şi încercarea de literatură, pseudopoezia Lorenei Lupu e animată de acelaşi principiu - de a deschide căi pe care să meargă numai ea şi pe care, în ultimă instanţă, să le înţeleagă şi să le guste numai ea. Cred că nici nu are nevoie de un public cititor.

Acum, să spun câteva cuvinte şi de poeziile lui Daniel D. Marin, care a căzut într-un con de umbră de când a venit Lorena. El este şi un tip extraordinar de timid: e a doua lui participare la care nu a reuşit să spună două propoziţii şi, dacă Lorena are un exces de dinamism şi de personalitate, Daniel este la extrema opusă.

Textele lui mi se par foarte bine construite, foarte ingenios de multe ori rezolvate. De la premize şi de la falsele premize la un mic silogism poetic reuşeşte să ne răstoarne semnificaţiile. Dar faţă de ceea ce a citit în şedinţa anterioară şi faţă de ce-am mai citit prin presă, textele acestea mi se par mult sub nivelul pe care l-a atins - aici sunt de acord cu Violeta Ion. Mai mult decât atât: textele acestea sunt aproape compromiţătoare pentru Daniel şi o să spun de ce cred acest lucru. În poezia pe covor începe foarte bine cu acea alunecare, acea schimbare de planuri. Spre deosebire de Sorin Despot, mi s-a părut interesant aici acel shift pe care a mers: "poate vede ceea ce nimeni / nu-şi poate imagina poate doar / alunecă fără voie într-o peşteră cu / animale imense din alt timp." Intră într-o altă dimensiune dintr-o dată. După care, în absolut toate textele, Daniel D. Marin foloseşte, utilizează o strategie pe care aş numi-o fals-descriptivă. Pare că ne creează un tablou realist, pare că ne descrie ceea ce se întâmplă în panorama privirii, dar, de fapt, totul este, de la început şi până la sfârşit, bine dirijat şi bine creionat spre o rezolvare, cum spuneam, surprinzătoare. Mi-a plăcut finalul de la "embrion": "dar acolo jos domnişoara o. s-ar / simţi la fel de liniştită ca un embrion / într-un uter moale şi cald."

S-a vorbit aici despre perspectivă infantilă - Felix Nicolau a vorbit despre aceste lucruri - o tendinţă, e adevărat, pe care o întâlnim în destule discursuri poetice în ultimii 15-20 de ani. Problema, din punctul meu de vedere, este următoarea: că această perspectivă infantilă la un poet foarte bun este de fapt o perspectivă fals infantilă. Este o perspectivă care se foloseşte de limbajul naiv al copiilor pentru a releva nişte dimensiuni absolut surprinzătoare şi aproape abisale ale existenţei şi ale imaginarului nostru. Or, la Daniel, intrând prin această perspectivă infantilă ajungem - nu pot să spun la un miez, dar la o perspectivă mai de adâncime, dar care tot infantilă este. Faţă de aşa numitul experiment Zaica unde mai mulţi copii dădeau răspunsuri absolut năucitor-abisale la nişte întrebări comune, la Daniel D. Marin nu ajungem într-o altă dimensiune, suntem tot acolo şi avem o rezolvare graţioasă, o rezolvare surprinzătoare, o rezolvare de chinezărie, dar care nu e mai mult decât atât în absolut nici unul dintre aceste texte: "shaolin dansa singur în mijlocul camerei / un blues straniu deşi nu se auzea / nicio melodie." Bun şi mai încolo: "...domnişoara o. începu să danseze / încântată şi fără să-şi dea seama umbrela / căzu într-o băltoacă." Versurile lui Daniel D. Marin sunt fin desenate, dar nu duc nicăieri, îşi sunt suficiente lor însele. Sunt de fapt sunt nişte exerciţii stilistice, nişte digitaţii.

Cred că ceea ce ai citit astăzi te dezavantajează şi cred că ar fi cazul să mai vii la o a treia şedinţă la care să nu vorbeşti şi să nu citeşti din propriile texte, pentru că eu cred că tu poţi mult mai mult decât ne arată acest ciclu al domnişoarei O. Şi gata, mi-am încheiat intervenţiile cu o ironie fină.

Tudorel Urian: Da, pot să spun că a fost o bardă sănătoasă în capul celor de faţă şi am să încerc să-i atenuez puţin efectul. Ceea ce am ascultat astăzi nu este tocmai rău, cum spune Daniel Cristea-Enache şi dovada cea mai bună este că majoritatea celor din sală au apreciat cele două lecturi. La Daniel D. Marin, nu cred că e obligatoriu ca poezia să aibă o altă miză decât cea pe care şi-o propune autorul. Poate să fie un poet foarte bun care să lucreze doar din chinezărie. Şerban Foarţă are o reputaţie extraordinară, deşi, de multe ori, practică tocmai genul acesta de aranjamente pur lingvistice. Din punctul meu de vedere, cel mai important lucru la poezie, mai ales în cadrul unui cenaclu, când n-ai în faţă un volum întreg, este să priveşti poeziile oarecum de la distanţă, ca pe nişte tablouri, ci nu în fiecare colţişor al întregului să găseşti câte un cuvânt de care să te legi.

Mie, ca impresie generală, mi-a plăcut poezia lui Daniel D. Marin. Cred că este, cu siguranţă, un poet autentic care trebuie să continue pe drumul lui. În ceea ce o priveşte pe Lorena, la fel, prin faptul că lectura ei a impresionat dovedeşte că există o calitate inclusiv la nivelul mesajului pe care îl transmite, nu doar al vocii autoarei. Efectiv, n-am mai putut să citesc textele cu toată atenţia ca să-mi dau seama cât de valoroase sunt ca texte literare, dar categoric i-aş sugera să facă un CD cu acest volum. Şi dovada că acest CD va avea succes a fost chiar în această seară - cei care au vorbit despre ea au vorbit de bine, în general. Vă mulţumim tuturor şi vă aşteptam joi, 25 iunie ora 18.00, la şedinţa aniversară!


Nota cronicarului:

La finalul acestei cronici, recitind-o, constat că am reuşit să transmit prea puţin din atmosfera animată a acelei săli pline: discuţiile în contradictoriu, râsetele, miorlăitul motanului negru al Lorenei Lupu, comentariile pe care reportofonul nu le-a prins, dar pe care subsemnata le-a trăit cu emoţie şi interes. Din păcate, savurosul comentariu al lui Sorin Despot referitor la poezia lui Daniel D. Marin - ca şi la cea a Lorenei Lupu - se aude neclar pe reportofon şi, parţial, s-a pierdut.

Citându-l pe Daniel D. Marin, aş spune că în sală au fost "probabil o mulţime de admiratori ai Lorenei", dar şi membrii vechi şi noi ai cenaclului care nu s-au înscris la cuvânt. Şi ca să vă faceţi o idee, vreau să-i amintesc pe câţiva: Adrian Diniş, Aida Hancer, Andreea Toma, Mihail Gălăţanu, Carmen Dominte, Florin Caragiu, Ofelia Prodan, Mălin Stan, Loana Ciobanu, Lorena Stuparu şi alţii de care nu mai îmi aduc acum aminte, dar cărora le mulţumesc, încă o dată, pentru participare.




pe covor

domnişoara o. stă pe covor cu
ochii închişi. când expiră
ceva liniştitor îi înconjoară mâinile.
le ţine strânse între genunchi.
poate vede ceea ce nimeni
nu-şi poate imagina poate doar
alunecă fără voie într-o peşteră cu
animale imense din alt timp.

dacă ar deschide ochii
cu siguranţă s-ar juca în voie
cu animalele imaginare.
dacă nu ar fi aşa liniştea s-ar risipi
din mâinile ei şi covorul
ar coborî încetişor pe marginea
unei prăpăstii.


ca o ispită

domnişoara o. n-a mai ieşit
de 3 zile din casă. stă cuminte
pe covor bea multă cafea şi din când
în când fumează. dacă ar deschide
fereastra aerul rece de afară s-ar
strecura ca o ispită în sufletul ei.


embrion

în drum spre cimitir o bătrână
îi spune domnişoarei o. cu o voce
tristă că Dumnezeu o iubeşte mult
şi o aşteaptă. domnişoara o. zâmbeşte
şi intră să se plimbe pe aleile
înguste citind atent fiecare epitaf.

din când în când îşi aminteşte
ce i-a spus bătrâna şi duce uşor
mâna la gură să-şi ascundă zâmbetul.
acum este în faţa unui mormânt gol
şi tot privind în jos treptat treptat
membrele apoi tot trupul ei ar putea deveni inerte
şi aluneca în groapă.

dar acolo jos domnişoara o. s-ar
simţi la fel de liniştită ca un embrion
într-un uter moale şi cald.


un joc nou

când se trezeşte, domnişoara o. se priveşte
cu atenţie în oglindă. oglinda se tulbură
şi reflectă un chip rotund de fetiţă
cu ochii mari umezi. domnişoara o.
se bucură zâmbeşte cald şi o întreabă

pe fetiţă cum o cheamă. fetiţa duce
degetul la buze şi îi şopteşte la ureche
domnişoarei o. că tocmai a învăţat
un joc nou dar că mai întâi trebuie să
treacă pe acasă să-şi ia ghiozdanul.

domnişoara o. duce degetul la buze
şi cotrobăie pe sub pat. după numai
2 minute scoate un ghiozdan prăfuit
iar din ghiozdan scoate triumfătoare un
caiet dictando pe care scria cu litere mari
şi strâmbe că azi chiuleşte pentru
prima oară de la şcoală pentru că va învăţa
un joc nou.


micul prinţ


micul prinţ s-a mutat în blocul de
peste drum. îl urmăreşte în fiecare
dimineaţă cu luneta cum se duce la chioşc
să cumpere lapte şi tutun.

peste noapte micul prinţ
se transformă într-un bărzăun
şi vine la ea în cameră.
desigur domnişoara o. nu ştie prea bine că el
este micul prinţ dar îi place să urmărească
foarte atent cum face nişte looping-uri
meseriaşe prin aer.

domnişoara o. crede cu tărie că într-o
bună dimineaţă nu se va
mai duce la chioşc să cumpere
lapte şi tutun ci va rămâne la ea
în cameră sub chip de micul prinţ
şi vor sta împreună toată ziua
să se uite pe rând cu luneta
la fiecare om mare.

Există un loc...

Al fericirii absolute.

Al libertăţii.

Al băgării de seamă nelimitate.

Un loc unde te poţi dezvălui în întreaga-ţi splendoare.
Fizică şi spirituală -
Sau de altă natură.

Nu contează cine eşti, nu îţi verifică nimeni trecutul
Şi referinţele
Spre oftica celor care au trecut şi referinţe.

Ajunge doar să exişti, să ai o gură, şi să fii dispus s-o foloseşti,
În scopuri nobile.

Să te exprimi.

Unii o fac din prima.
Alţii nu se satură niciodată.
Alţii au deja fanii lor.

Desigur, fata-pisică se nimerise din întîmplare pe acolo
Şi nu avea de unde să ştie toate astea.

Ei îi plăcea locul, pur şi simplu
Era verde, aerisit, cu mulţi copaci şi alei îngrijite.
Şi tufişuri tunse aproape matematic.
Să fie oare paradisul?

- Nu vă supăraţi... Sau, mă rog, supăraţi-vă,
Vă deranjez...

- Păi, dacă ştii că deranjezi, de ce mai deranjezi?

- Şi ce vrei? întrebă răstit deranjatul
(ba poate că era o deranjată.)

- Păi, dacă mă întrebaţi aşa, nu mai contează ce vreau.
Pentru că nici nu îmi mai permit
Să îndrăznesc să vreau
Ceea ce vreau.

- Domnişoară, dumneata ai chef de glume proaste?
De glume sărace?
"Poor jokes?"

- Eu? Nu. Tocmai băteam în retragere,
Dacă-mi permiteţi...


Astfel, fata-pisică n-a aflat că e în Hyde Park
Şi a conchis:
Dacă paradisul există pe pămînt, el nu poate fi decît aici.


Prima cuvîntare a fetei-pisică

- Ştiţi, eu...
(Nu prea ştia ce să le spună unor străini atît de indiferenţi.)

- Eu mă....
(Ea se... Aici e cazul să pună un verb reflexiv, nu?)

- Ba nu. Nu! Eu nu mă...
(Deşi aş vrea!)

- Eu aş vrea să...

(Dar e atît de clar că pe ăştia nu îi interesează ce vreau eu. Sunt urîţi, limitaţi şi reci.)

- Eu mă hrănesc cu poveşti, cu soare şi cu dragoste.

(Şi simţi şuvoiul de vorbe, apăsîndu-i buzele, ca un sărut din interior, dar...
Dar, precum spuneam... e atît de clar că pe ăştia nu îi interesează ce vreau eu. Sunt urîţi, limitaţi şi reci.)

Dar nu vă pot spune mai multe acum,
Că mi-e ruşine.


Lamentaţia unui alergic

Vă rog din tot sufletul să mă ajutaaaaţi!

strigă cetăţeanul uşor isteric de la microfon.

Era invadat de erupţii alergice.
Bube pe tot corpul...

Rinită alergică
Sinuzită alergică
Conjunctivită alergică
Apendicită alergică.

Avea toate bolile pămîntului, şi toate alergice
De parcă şi bolile s-ar fi scîrbit de purtătorul lor.

Întregul lui trup era
Un protest organic la adresa vieţii.

- Ştiu că vă dor ochii
Atunci cînd vă uitaţi la mine.
"I'm a sight for sore eyes."

Văd că cetăţeanul din colţ şi-a pus deja
Ochelarii de cal.
Să nu mă aibă în vedere.

Poate credeţi, domnule, că astfel
Voi înceta să exist?

Nu, nu crede.
Pur şi simplu, ochii lui au alergie
La alergiile mele.

Ideea e, stimaţi ascultători,
Că am fost la cei mai buni doctori
Şi mi-au spus că alergiile mele au un unic medicament.

O fărîmă de timp

De aceea, lansez această ofertă publică
Dacă "time is money"

Şi e normal să fie aşa!

Sunt gata să plătesc cît mi se cere.

Am dat anunţuri în toate ziarele
Publicitate la televiziune, în prime time
Mi-am făcut şi o pagină pe Internet.
www.ibegfortime.com

Am apelat la piaţa neagră
Am bîntuit prin străzi lăturalnice şi case rău-famate
Pînă am dat de cei mai tari traficanţi şi dealeri.

Nimeni nu avea pe stoc aşa ceva.
Mi-au oferit aur, diamante, fildeşul ultimului elefant viu de pe planetă
Prostituate şi prostituaţi
De la trei luni pînă la o sută opt ani.
O piele nouă, mai groasă, rezistentă la alergii,
Organe care să înlocuiască
Pînă şi ce nu aveam.

Dar nimeni nu a avut să-mi vîndă
O fărîmă de timp.

Presupun că nici dumneavoastră nu aveţi...

Atunci, am onoarea să vă anunţ un eveniment istoric.

Nu mai am mult de trăit.
Aparent, nu e nimic istoric în asta.
Încă un prost care moare, ce mare brînză...

Dar eu nu voi muri aşa, oricum,
Călcat de ambulanţă
Sau ucis de mama fie cu cuţitul
Fie cu excesul de cicăleală minimalizantă,
Aşa cum mor oamenii obişnuiţi.

Eu am fost avertizat de doctori
Că dacă nu găsesc acest medicament
O să fac un infarct alergic.
Primul din istorie, din cîte am înţeles.

Lucru care le-a stîrnit un entuziasm dezlănţuit
Mi-au spus că asta ar fi o moarte nemuritoare,

Că aş intra fără zăbavă în cartea recordurilor
În analele alergologiei,
În analele cardiologiei
În analele biologiei
În analele anatomiei
Şi în alte anale
Pe care nu vi le voi dezvălui acum.

Numai că

Eu nu vreau un loc în istorie
Şi nici unul în anale.

Vreau doar să trăiesc

Dacă nu cumva cer prea mult.

Din mulţime se auziră pocnete.

Un baston, izbindu-se ritmic de asfalt.

Apoi, apăru posesorul bastonului, un bătrîn jovial
Ca un Moş Crăciun în vacanţă.

Dragostea de viaţă îi sclipea în fiecare rid.

Îl îmbrăţişă pe alergicul nostru interzis

- pasămite, se dezobişnuise să fie îmbrăţişat,
De cînd alergiile
Îi reduseseră dramatic îmbrăţişabilitatea.

Îl pupă peste pruritul respingător
Al obrajilor
Şi-i spuse:

- Eu nu sunt tatăl tău.
- Normal că nu, dădu din cap alergicul.

- Nu sunt tatăl tău,
Dar mă regăsesc în tine, de parcă aş fi.

Tu eşti eu cel de acum treizeci de ani.
Am muncit o viaţă întreagă
Şi mi-am ignorat nevoile, îndeplinindu-le pe ale altora.

Şi bineînţeles că de la un punct încolo
Trupul tău neglijat începe să urle.
Iar urletele se sublimează în erupţii, bube
Ţepi.

Apoi am găsit soluţia. Simplă. Foarte simplă.
Atît de banală, că nici nu te-ai gîndi la ea.

- S-auzim!

- Am început să-mi plătesc eu angajatorii, doar pentru a mă lăsa în pace!


Lamentaţia unui personaj literar

- Credeaţi că aţi văzut totul
În materie de prostie omenească?

Ei bine, nu!
Uite-mă!

- Tu fiind un exponent? întrebă cineva.
- Poate. Dar mai cu seamă, un produs nefericit al acesteia, domnii mei.

Priviţi-mi mîinile pline de sînge.
Acum am curmat într-un mod sîngeros viaţa celui care mi-a dat viaţă.

- Ţi-ai ucis tatăl, criminalule!
- Nu.

Doar autorul.
Vedeţi dumneavoastră, eu sunt doar un biet personaj literar.
Al cărui autor a plasat într-o zi o reclamă pe Internet.
"Vînd personaje în următoarea mea carte, o sută de euro bucata."
Nici măcar nu a avut bunul simţ să mă vîndă pe lire sterline!

Şi pe mine m-a cumpărat întîi un prieten al său,
Unul care - scuzată fie-mi francheţea,
Vreau doar să ofer o imagine clară asupra lucrurilor -
Se masturba de dimineaţa pînă seara,
Dar vroia să pară taur comunal.

Şi chiar în clipa în care nu mai puteam dormi nopţile
Din cauza bătăturilor care îmi împodobeau palmele

Amicul a renunţat la afacere,
Şi a refuzat să plătească.

Apoi, a fost contactat de un irlandez gras şi beţiv
Cu o burtă ca un butoi de bere
- Care credea, naivul, că îşi vinde mai bine berea
Dacă îşi cumpără un loc în romanul tînărului nostru.

Şi m-am pomenit forţat să înghit zilnic
Litri întregi de bere
Pînă cînd burta mea a devenit ea însăşi
Un butoi fictiv
Dar nu mai puţin dureros.

Chiar în clipa în care mă pregăteam să explodez
Irlandezul a dat faliment
Iar eu, din nou, m-am pomenit pe buza inexistenţei.

Apoi, m-a cumpărat Dirty Harry
Care avea un club BDSM
Şi visa la o sclavă delicată, supusă, cu pielea de mătase
Pe care s-o poată biciui şi umili în voie.

Şi iată-mă după o operaţie de schimbare de sex,
Abandonată în braţele unor demenţi,
Care inventau zi de zi cele mai înspăimîntătoare chinuri
Şi mă supuneau celor mai atroce torturi
Găsindu-şi plăcerea în fiecare ţipăt pe care nu mi-l puteam reţine
În fiecare lacrimă pe care nu o puteam strivi
Sau îndesa înapoi în glandă...

Dar pe Dirty Harry l-au prins cei de la Fisc
Cu nişte impozite neplătite
Şi a ajuns la închisoare.

Şi iată-mă din nou în pragul nefiinţei.

Iar cînd a sunat din nou telefonul
Şi la capătul celălalt al firului se afla un fan al lui Courtney Love
Care era dispus să plătească doar pentru ca diva lui să apară în carte

M-am îngrozit atît de tare de perspectiva de a deveni Courtney Love
Că am luat un bici din recuzita BDSM anterioară
Cu care mi-am bătut autorul pînă cînd acesta nu s-a mai putut mişca.

Apoi i-am turnat pe gît un butoi de bere irlandeză
Şi... nu pot să vă spun ce -
Avem copii în public.

Şi în cele din urmă, l-am împuşcat
Cu arma lui Kurt Cobain.

Alt sinucigaş, nu? făcu personajul cu ochiul spre mulţime
Apoi se destrămă în aer.


Retorică spontană

Nu îşi dădu seama cum de ajunsese în faţa mulţimii
Cum de îşi croise loc
Cum de îşi croise curaj
Pur şi simplu, a zis:
"Aş vrea..."
A inspirat adînc, să îşi pună gîndurile în ordine,
apoi a reluat:
"Aş vrea
... să mă înec în marea ta,
Sărată şi unduitoare
... să mă îmbrac în algele tale verzi, ca nişte bijuterii carnivore,
sufocante-sincopante-sicofante
... să mă devoreze toţi rechinii tăi
şi să-ţi cadrilez apele cu firicele subţiri şi timide de sînge
să te infestez cu toate bolile mele, cu toate fricile mele,
cu toate amintirile
şi mai ales, neamintirile mele,
... să îmi transform toate oasele într-un singur dinte
Un colţ (de paradis)
Cu care să mă înfig în tine
Cu care să mă pierd undeva
prin tine
... să mă înghiţi cu nisipurile tale muşcătoare
... să mă digeri încet-încet
... şi să mă plimbi cu curenţii tăi haotici peste tot prin tine
iar eu să îţi urmăresc pe dinăuntru puii mici de valuri, cînd se nasc...
aş vrea."


Exerciţii de timiditate

Eu?

Eu nu sunt Eu...
Sau cel puţin, nu am fost Eu.

O fi fost Altcineva.

Şi, totuşi, trupul era al Meu
Vocea era a Mea
Pasiunea era a Mea
Modul de a o trăi... era al Meu.

Eram Eu.

Dar eu nu am atîta stăpînire de mine,
Nu ştiu să pun punctul pe I.
Nici măcar pe Î din A.
Nu ştiu să vorbesc răspicat.
Şi cînd văd oameni mulţi, mă bag sub pat...

Evident, nu aveam cum să fiu Eu.
A fost Altcineva.

Şi totuşi...

Oamenii ăştia se uită acum la Mine.
Vor să îmi pună întrebări Mie
Şi să îşi dea răspunsuri singuri
În privinţa Mea.
Da, mai presus de orice îndoială, eram Eu.

Sau, poate, oamenii ăştia greşesc.
Poate mă confundă.
Poate n-au fost atenţi.

Oricum, caracteristica lor de bază e neatenţia
Nepăsarea
Şi alte adjective care încep cu "ne".

De atîtea ori mi-au atribuit răutăţile altora,
De ce nu mi-ar atribui,
Măcar o dată în viaţă
Realizările altora?

E foarte clar! Era Altcineva.

Sau poate... Eu sunt uneori Altcineva.
Nu îmi dau seama.

Şi oricum... momentul s-a consumat. Mai contează?