Cenaclul de la Muzeu - Şedinţa din 27.05.2009

Într-o formulă restrânsă, cenaclul din 27 mai a stat sub bagheta moderatoare a domnului Tudorel Urian care a condus dezbaterile unei şedinţe interesante şi active. De data aceasta, lecturile au fost făcute succesiv, comentariile ulterioare fiind mult mai animate. Au fost prezenţi doi poeţi din generaţii diferite, de genuri literare diferite: Valentin Rădulescu - un poet deja afirmat, care a publicat o serie de volume şi Mihai Duţescu - un tânăr poet, cunoscut doar online, care a debutat într-un cenaclu.


Născut la 8 iunie 1939, comuna Osoi, judeţul Iaşi. Absolvent al Universităţii Babeş-Bolyai, Facultatea de Filologie. A condus ca redactor şef şi director ziarul local Curierul de Oneşti şi Curierul. Este membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România. A debutat cu poezie în revista Flacăra, apreciat de Geo Dumitrescu. A publicat în culegeri colective de poezie: Jurnalul literar, Trepte de lumină, În pas cu vremea. A tipărit volumele de poezie Abatoarele agresive, la Editura Plumb în anul 2000, Corabia cu pânze de paianjen la Editura Amurg sentimental în anul 2006 şi volumul de aforisme Perdeaua de rezervă în anul 2008. Are în pregătire mai multe volume de poezie: Povestea târfelor, Stăpânul cuvintelor şi altele, şi un volum de proză: Fântâna.


Născut la 9 mai 1979 în Alexandria, absolvent al U.A.U.I.M. Bucureşti, Facultatea de Arhitectură, asistent universitar al Facultăţii de Arhitectură, catedra "Bazele Proiectării", atelier anii 2 şi 3 - din 2004. De foarte puţin timp (noiembrie 2008) scrie poezie. A mărturisit că s-a apucat de poezie în urma unei conversaţii pe messenger cu sora sa, într-un moment important al vieţii ei. A postat majoritatea poemelor online şi, cu excepţia unui eseu despre peisajul geo-cultural din sudul României, scris pentru un examen în anul 5 de facultate şi care i-a fost trimis de către prof. Augustin Ioan la Dilema Veche, a publicat doar articole de specialitate în revista Arhitectura, cu regularitate, începând cu 2005.

Ioan Turensky: "Este foarte interesant cum Valentin Rădulescu ne-a arătat o rabie totală a poeziei, a urii, cu întrebarea de un lehamite total. Cum de a putut poetul să pupe unde, cu un vers mai înainte, a scuipat înfiorător? Să fie vorba de balcanisme? Este o ură formidabilă, dar poetul se teme să explice ce urăşte de fapt. Pentru că, aşa cum am spus, pupă şi scuipă, pupă şi scuipă. Pentru mine, ura, când e bine canalizată este şi coloană vertebrală. Dar eu nu-i văd coloana aici. La tânărul Mihai Duţescu se vede în schimb strigătul de disperare. Iată cum vârstele îşi arată într-adevăr menirea - normalul gândirii şi normalul educaţiei, normalul speranţei. Mi-a plăcut cum scriu. Amândoi scriu formidabil. Îi felicit pentru ce-au scris, pentru tehnicul inclus în scriere."
George Enache: "Seamănă mai mult a reportaj ceea ce a făcut Mihai Duţescu aici şi grija aceasta a detaliilor, uneori inutile, îl scoate puţin din cadrul poetic consacrat. Scrie şi de foarte puţină vreme şi se cunoaşte, are încă mult de citit, dar se văd sclipirile care arată un start bun. Şi trebuie să adaug că sunt câteva sintagme extrem de urâte pe care trebuie să le scoată neapărat. Chiar dacă le citeşte acasă, în faţa prietenilor, nu le poate prezenta nicăieri, i se pot lua în nume de rău chiar şi de cei foarte apropiaţi, mai devreme sau mai târziu."
Luminiţa Berechet: "După părerea mea, Valentin Rădulescu este un poet format, dar, pe de altă parte, mi-a provocat îndoială, suspiciune şi uneori chiar teamă. Ce vrea să spună în "Măi, animalule!"? Poate că se referă la Iisus. Este o poezie un pic crudă. Mi-a plăcut prima poezie, am găsit acolo sclipiri superbe. Mi-a plăcut tot ce a spus despre Sfinx - monument simbolic deosebit pentru ţara noastră. Uneori poezia dânsului inspiră teamă - a apucat mai multe timpuri şi poate resimte şocuri în viaţa de zi cu zi. Pe de altă parte, Valentin Rădulescu vine dinspre Nichita Stănescu, Marin Sorescu, dinspre teribiliştii generaţiei anilor ´60-´70. Este o poezie formată şi interesantă. Domnul Mihai Duţescu este în perioada autobiografică şi creşte. Participă şi trăieşte. Şi povesteşte ceea ce trăieşte. E narativ şi transmite. Povesteşte ceea ce simte. Mi-ar fi plăcut mai mult să văd mai clar imaginea. Ar fi frumos dacă ar încerca să treacă şi la rimă."
Tudorel Urian: "Crezi că are un viitor în poezie?"
Luminiţa Berechet: "Ar trebui să continue să scrie. Şi un sfat: după ce scrii ceva, să laşi o vreme de-o parte - două-trei săptămâni - şi să reciteşti, să vezi în ce măsură mai poţi modifica ceva. După părerea mea, nu e rău ceea ce ai scris. Dar lucrurile care vor să şocheze, care lovesc oarecum sub centură mă îndepărtează de lectură. Nu cred că în acest caz au fost scrise numai cu intenţia de a şoca."
Tudorel Urian: "Nu cuvântul în sine e tabu, ci ceea ce este sub el, imaginarul."
Marius Surlea: "Eu zic că nu trebuie să criticăm limbajul acesta şi nu trebuie să interzicem sexualismul - Milton şi Brumaru au scris despre sexualism, au poezii foarte picante. Depinde de generaţii. Poate dumneavoastră nu vă place, dar mie îmi place. Mihai Duţescu se bazează mult pe expresionism, este foarte vizual. La Valentin Rădulescu rima mi se pare un pic forţată şi destul de naivă."
George Enache: "Eu mă aştept ca vulgaritatea să fie evitată în poezia de clasă. Cuvintele care au o tentă clar porcoasă nu au ce căuta într-un material de calitate. Ar trebui să fie o creşte către elevat. Dacă avem talent, dacă credem că putem face ceva în domeniul literar, atunci trebuie să găsim destule idei. Nu ne apucăm să înlocuim inspiraţia cu şoc. Pentru că altfel nu mai suntem în domeniul acesta al poeziei. Nu poţi spune chiar tot ce vrei, nu poţi scrie chiar tot ce vrei. Altfel, democraţia nu mai e democraţie. E haos."
Luminiţa Duţu: "Un poet trebuie să aibă libertatea să scrie ce crede el că are în interior - fie cu rimă, fie fără rimă, fie cu cuvinte frumoase, fie cu cele urâte. Deci nu trebuie cenzurat poetul, talentul trebuie să se exprime indiferent de forma şi conţinutul poeziei. Dar asta mi se pare că este o altă discuţie. Practic, ar trebui să discutăm de valoarea fiecărui poet care a citit aici."
George Enache: "Fireşte, nu trebuie să generalizăm, nu trebuie să absolutizăm. Aşa este. Totuşi trebuie să evităm vulgaritatea, pentru că putem. De ce putem? Pentru că avem sclipiri care ne arată că putem. Şi atunci cenzura asta să o punem acolo unde sună mai porcos. Unde sunt chestii urâte."
Tudorel Urian: "Poezia lui poate să îţi placă sau să nu-ţi placă."
Lorena Stuparu: "Mie îmi place să citesc poezia asta. Chiar imaginea aceea provocatoare practic nu are nici o legătură cu propaganda, este bine pusă. Chiar nu mă interesează ce ascunde. Este o chestie la care te aştepţi sau nu te aştepţi, după succesiunea aceea de fapte. Este un efect poetic pur şi simplu, care vrea să exprime plictisul, dezorientarea. Sau poate nu vrea să exprime nimic. E un efect poetic. Eu aşa o citesc. Nu trebuie s-o decodificăm moral. Cade foarte bine acolo. Mie mi-au plăcut foarte mult poeziile acelea evocatoare, sunt chiar emoţionante. Chiar şi în imaginile provocatoare e un fel de ingenuitate, naturaleţe, care nu deranjează. Nu e nimic vulgar. Poate el nu a vrut să transmită un mesaj, ci o stare. Eu cred că scopul scriiturii lui este să se exprime. Desigur, putem să-i decodăm în mii de feluri poezia. Acum este vorba despre un grad zero al receptării - ce mi-a spus mie poezia la primă audiţie."
Valentina Chirilă: "Ceea ce am auzit în seara asta mă îndreptăţeşte să spun că poezia lui Mihai Duţescu nu se potriveşte în lectură în cenaclu. M-am bucurat că l-am putut citi - steluţele, asteriscurile ar fi fost mai amuzante în altă parte. Poeziile lui - deşi nu mai sunt o cititoare asiduă de poezie - îmi plac pentru tonul firesc, egal. Mi se pare remarcabil că poate să atenueze sentimentalismul şi implicarea. Acele lucruri dure, spre cinism mi se par foarte ok. Mi se pare familiar felul în care se reconstituie amintirile din copilărie. Mi se pare un mic curaj şi e revigorant. O întrebare: ce înseamnă tor?"
Mihai Duţescu: "Tor este un amestec de bălegar. În nişte forme de metal faci nişte cărămizi care se bagă în foc. Miros frumos. Ca şi chirpicii, dar în forme mai mari."
Lorena Stuparu: "Sunt foarte vii, credibile imaginile astea."
Mihai Duţescu: "Mi s-a zis să nu spun că sunt reale, dar chiar sunt. Mi-e foarte greu să inventez. Poate din cauza lipsei de experienţă."
Valentina Chirilă: "Mi-a plăcut, de exemplu, un text de-al tău în care scriai de aranjamentul pomilor într-un parc. E bine dacă poţi să observi lucrurile astea."


Tudorel Urian: Am avut în faţă doi poeţi - unul specific secolului XX, altul de secol XXI, două limbaje poetice complet diferite şi două tipuri de abordare a literaturii. În ultimă instanţă, două concepţii diferite de literatură. Primul poet, domnul Valentin Rădulescu mi se pare o combinaţie între poezia anilor '70 şi ´80, în care se simt influenţe postmoderne reale în textualitate, o trimitere la poezia dinainte, o grijă pentru formă, pentru expresia elaborată, pentru cuvintele frumoase ale poeziei. La domnul Mihai Duţescu este o poezie postmodernă a anilor 2000 care e făcută în majoritate pe bloguri şi pe site-uri de internet, mai mult decât pe hârtie, în care expresia este dezinvoltă, totul este trecut aproape nefiltrat prin conştiinţa şi prin puterea de exprimare a celui care face poezia. Este un gen de poezie foarte directă, foarte cool, fără nici o temere în faţa limbajului şi a cuvintelor prohibite. Din punctul meu de vedere amândoi poeţii au talent evident. Sunt chiar foarte surprins de domnul Duţescu pentru că, având un trecut atât de scurt în poezie, mi se pare de o siguranţă a expresiei absolut remarcabilă. Chiar şi acele cuvinte prohibite se încadrează în peisaj şi exprimă mai mult o stare de spirit decât o situaţie pornografică, aşa cum unii ar fi tentaţi să o considere. Se vorbea mai devreme de poezia lui Brumaru, unde există, dincolo de cuvinte, o inocenţă absolută, o stare emoţionantă de puritate. În spatele virulenţei limbajului se ascunde un suflet de copil la Brumaru. Este evident acest lucru. La Mihai Duţescu nu este acelaşi lucru. La el este faptul de a-ţi vorbi în poezie pe limba generaţiei actuale. Lucru foarte important. Pentru că riscăm să facem o mare pauză între ceea ce face noua generaţie - cu jocul pe calculator, cu messenger, cu toate tehnicile moderne de comunicare şi de exprimare - şi limbajul poetic care rămâne undeva încremenit în formele curate şi pure ale secolului XX, pentru cei mai mulţi dintre noi. Poezia are şi ea nevoie, ca şi pictura, ca şi toate artele de o upgradare, de o trecere la zi care să îi permită să se adreseze gustului unei generaţii noi. Dincolo de aceasta este evident că marile teme îşi vor recupera, cu siguranţă, valoarea şi importanţa în poezie, dar îmbrăcate altfel. La Mihai Duţescu vreau să vă spun că versurile lui chiar mi-au produs o emoţie estetică, ceea ce înseamnă că este o poezie adevărată. N-aş putea să zic că ceea ce am auzit în seara aceasta n-a fost poezie. Vă mulţumesc pentru participare!




Măi, animalule!

toamna aceasta târzie
a pus pe dealuri ciucuri
boabele furate din struguri
trec direct în biografie

singur eram şi copil
când am plecat la atac
ca dintr-un hamac
coboram pe miezul zilei tiptil

puţin îţi trebuie să mă bucuri
doamne al cuvintelor
de lumina stelelor
îmi ascundeam privirile-n lucruri

de-acolo mai bine vedeam
cum visează animalele
şi de bucurie silabele-mi
în cerul gurii zvârleam
Ura, Ave şi Salve,
iată-vă sătule de cât aţi domnit

pe platoul adolescenţei
ceremonia era pe sfârşite
noua coroană fruntea-mi ardea
în dimensiunile inocenţei
sub pulpana pădurii mocnea
surd al cailor tropot
albastru sângele dădea în clocot
sparte vasele în care stătea
secundele aşteptau pe timpanul asfaltat
negru să apună soarele
zările să se vândă norilor
sfinxul să se uite înapoi
în deşertul aşteptărilor
şi vicleanul acela de grec
să adune întrebările
de la cei înşiraţi în convoi

"bătrânul sfinx trăieşte încă"
un munte era, întruchiparea urii
pe dune noaptea se întindea
ca butucul sub tăişul securii
- ţine cuvintele astea! i-am zis
le-am găsit la marginea liniştii
în ţinutul cu sens interzis
sunt scăpate din strâmtoarea gurii,
sunete oarbe care-i smintesc pe toţi
schimbă-le cu altele dacă poţi
după botezul lor te voi împodobi
cu lacrimile mele

alerg în cerc şi spre cealaltă seară
bat la uşa peşterii în care
cuvintele se odihnesc:
- sunt minos! minos şi vă chem
în labirint, vă fac aripi de ceară
şi vă adăp cu absint
vă dau bilete de liberă trecere
sau vă ajut să evadaţi
ca să mă credeţi
îmi vopsesc bustul cu noroi
îmi iau tainul de lumină
şi mă duc să vă apăr cu coastele
de orgoliul sfinxului noului zeus

- Doamne, am călcat în picioare
pui de sentimente, m-am târât prin noroi
anul care-a trecut nu mai e-n floare
dă-mi cuvintele-napoi
- "cere-mi şi-ţi voi da popoarele de moştenire
şi marginile pământului în stăpânire"
dar înapoi cuvântul nu se poate
curând am să mă adun dincolo de pleoape
pregătit să contemplu
în toată hidoşenia lor
morţile celebre din sodoma
din grecia toată şi roma...
vino mai curând să-mi iei
lumina ochilor cu o mie de lei...

şi oracolul parcă respira
prin orbitele sale
filtra aerul
vârfurile piramidelor
injectau în pulpele cerului
o doză dublă de optimism
la baza lor se desfăşura
parada codurilor reduse



Răsad

se agaţă cu mâna
de pantalonii lui de postav, merge după el
şi intră împreună acolo

[...]

lângă nucul uriaş
e o fântână cu ghizduri aspre din ciment
lanţ ruginit, cumpănă şi căldare de lemn putrezită
două solarii învelite în ţiplă
supraexpuse unui soare grăsuţ
cu gură şi ochi

o roabă plină cu mraniţă
cuptorul care se-ntinde dintr-un capăt într-altul
şi paturi
umplute cu pământ, cu răsad

Anania
aduce coceni
tor aspru de balegă, vreascuri, gunoaie şi
Anania
pune oala plină cu boabe
la fiert în cenuşă

[...]
ipha! strănută ipha! - îşi drege glasul
şi începe să-i cânte
până ce

gata
îl vede că doarme

[...]
de undeva, de deasupra
un vrej mic
îşi întinde tulpina sa cu puf des, mărunt şi
îşi pogoară încet
umbra sa argintie
umbra sa bună


Nu

nu domnule Pop
pe mine mama nu a vrut să mă lepede pe
locul gol dintre Vărai şi Valea Morii
ci dimpotrivă
o socoteală banală confirmată de ea îmi spune că sunt creat
în prima ei noapte ca femeie
într-un hotel de la mare imediat după cununia civilă
şi aveam să văd lumina soarelui
/ de fapt, luna şi poate stelele nopţii /
într-un ţinut magnetic din sud
cuman
şi - poate de-asta - foarte abstract

tata era student în sesiune vacanţă, chiulea - habar n-am
şi-n noaptea aceea de mai
în pragul dezastrului
care-a urmat începând din anii '80
doctorul l-a pus să aleagă între mine şi mama
/ pe care au cusut-o şi căreia
evident i s-a interzis să mai nască vreodată /
şi
sub lumina rece fluorescentă a holului de spital
ca sub o boltă cerească ajunsă dintr-o dată
prea aproape de el
s-a sprijinit de
zidul vernil zugrăvit în ulei
şi nu a vrut să semneze, nu a vrut
să audă nimic
doar a plâns

mai târziu
peste 3 ani şi câteva zile
avea să se nască mult mai uşor, fără lacrimi
surioara mea
şi peste alţi aproape 30
am întrebat-o într-o doară pe mama dacă noi
am mai fi putut avea o altă soră
sau frate - nici nu cred că a înţeles întrebarea
deşi mi-a zis calm doar atât
nu