Cenaclul de la Muzeu - Şedinţa din 28.10.2009

Tudorel Urian: Bună seara! Nu ne-am văzut de două săptămâni, timp în care au căzut guverne, s-a schimbat ora, a venit toamna, am început să ne întâlnim pe întuneric, dar mă bucur că în continuare că suntem aici şi că dragul de literatură ne face să ne întâlnim şi la ore mai puţin convenabile. Astă seară vom avea două poete - doamna Monica Patriche, care este de faţă şi doamna Tamara Zub, din Chişinău, care nu mai poate să vină şi va citi pentru domnia sa doamna Gena Gurău. Noi am încercat s-o aşteptăm şi am întârziat puţin ca să fim în echipă completă - dacă mai poate fi vorba de echipe complete după plecarea lui Daniel Cristea-Enache din acest cenaclu.

Eu îl regret sincer pe Daniel Cristea-Enache, pentru că atunci eram cu frână şi accelerator în acelaşi timp şi puteam face un balans şi contrabalans de idei care ar fi fost foarte profitabil pentru cei care ascultă în sală, cât şi pentru autori. De fiecare dată încercam să contra-argumentăm poziţia celuilalt şi, în felul acesta, să se poată desprinde o oarecare obiectivitate pentru cititorii din cenaclu. Acum, din păcate, sunt singur, dar vă spun din capul locului: părerile mele sunt egale cu ale dumneavoastră, nu trebuie luată în absolut părerea mea. Aici, în sală, practic este o lectură la prima impresie - ceea ce auzim nu este analizat la modul profesionist şi argumentat pe analiză foarte serioasă de text, ci pe impresia de cititor aproape inocent pe care o avem cu toţii.

Pentru început, o invit pe doamna Monica Patriche să se prezinte.

Eu sunt matematician de formaţie (doctor în matematică), sunt cercetător la Facultatea de Matematică, Universitatea Bucureşti şi ţin cursuri şi seminarii la Catedra de Probabilităţi, Statistică şi Optimizări.

Pe partea literară, sunt colaborator la ziarul Lumina - ziarul Patriarhiei - în care am rubrica permanentă Ideea creştină. Am publicat două cărţi: un volum de poezie: Dar de nuntă, Editura Reîntregirea (editura episcopiei de Alba Iulia), 2007, pentru care am primit premiul Opera Prima la Festivalul de literatură Sensul Iubirii din Drobeta Turnu Severin şi un volum de proză: Ascultând plânsul ghitarei, Editura Reîntregirea, 2008.

Am publicat recenzii în Viaţa Românească şi Portal Măiastra. Am publicat poezie în Vatra, Dacia literară, Oglinda literară, România literară.

Am participat la serile de poezie religioasă organizate de Editurile Arania şi Platytera (respectiv de directorii acestor edituri, Florin Caragiu si Adrian Munteanu) la Braşov şi la Bucureşti, în Sala Oglinzilor a Uniunii Scriitorilor.

Sunt formată la cenaclul literar din Drobeta Turnu Severin condus de Ileana Roman.

Acest poem lung, ales pentru cenaclu, face parte dintr-o carte cu titlul Memoria fluviului care sper să apară la târgul de carte din noiembrie 2009, la editura Brumar. Poemele sunt numerotate de la I la LXXII şi am ales poemele I, II, III, VII, XXI, XXV, XXVI, XXIX, XXX, XLII, XLIII, LX. În poeme este vorba despre oraşul copilăriei mele - Drobeta Turnu Severin, oraşul de pe malul Dunării şi despre copilăria, adolescenţa mea, despre oamenii pe care i-am întâlnit acolo, despre un oraş al îndrăgostiţilor.

Memoria fluviului
(Scrisori către o prietenă)

"Nu ştiu dacă m-aş decide
să iubesc un om pe care
nimic nu l-a făcut să plângă"
(Pavel Florenski) I.
Aparţin ţărmului. Valurile au memoria
vie. Trecutul meu se varsă odată cu ele.
Memoria mi-e vindecată. Mă va salva.

Memoria mă ajută să înţeleg şi să cred.

Am încetat să scriu pe ape numele celor absenţi.
Sunt trează şi scriu despre
prezenţa mereu ascunsă pe ţărm.

Poemul mi te aduce în minte,
te păstrează acolo.

Mă lupt cu valurile şi cu memoria lor.
Nu pot schimba data naşterii mele,
ziua în care m-am îndrăgostit
sau în care am văzut prima dată
Dunărea.

Apă stăruitoare - memoria. Apă plecând
în sus, către Domnul. Glasul Lui peste tot.
Ziua aceasta, un drum de la
Dumnezeu înspre Dumnezeu.

Iubesc oraşul cu străzi lichide. De ce
nu doar bărcile, singure, ca fagurii?
Aerul, lumina oarbă, mâinile
care pipăie totul, ape fără dig.
Câini de apă mă conduc până acasă.
Oboseala unei zile în care toate
au fost spălate.


Ape uzurpatoare. Ape lovind
împărăţia lucrurilor mărunte, de la
ace şi obiecte ascuţite la lânuri moi
care se cer împletite de mâini răbdătoare.
Stau aici, între lucruri şi apele
uzurpatoare. O fiinţă obosită.

Ape înghesuite în trupuri de ape,
rănind chipuri care nu mai sunt
păstrate de nicio altă memorie.
Înstrăinare. Doar apele mai pot
salva lucrurile de această viziune
totalitară a lumii.

E greu să găseşti graniţa subţire
a lucrurilor. Cineva o soarbe.

Iată mâinile sfinte, nicio urmă
de tiranie a lor către cele ce li se aşează
în palmă, chei potrivite. Lucrurile nu aşteaptă
minuni spre a li se încredinţa. La fel ca rănile
vechi, acoperă gura care spune da,
dincolo de care timpul vieţii noastre devine
timpul lui Dumnezeu.

Altă femeie priveşte apele odată
cu mine. Despre ea scriu. Grădini
suspendate sunt sub mâinile ei.
A ei este bucuria aceasta. Cu mâinile fine
lucrează înserarea ca pe un pământ
binecuvântat. În rest nimic.
Decât femeia care cu braţele
lucrează înserarea ca pe o grădină.

Lucrurile camerei ei:
lumina galbenă de veioză şi scara,
scara aceea albastră, plutind între cer
şi pământ, ale cărei trepte le-a şters
din tinereţe cu umilinţa de femeie.
A şters fiecare treaptă cu părul capului.
Lucrurile, ca şi cuvintele, într-o firească
uitare. Atât. Doar o lumină gălbuie şi scara.

Am întins un covor roşu pe care lucrurile
să păşească spre ea. Nicio amprentă pe ele,
nu le-a rupt nimeni păienjenişul. Nu le pot smulge
din lumea hotărnicită. Pentru ele
nicio chemare.


Le folosesc ca şi cum aş fi pe o insulă
pustie. Am insula mea, pe care ziua
nu s-a sfârşit.

Mă apropii de lucrurile mele ştiute.
Mă apropii având sentimentul că ştiu
o taină a mea care îmi scapă.

Lucrurile sunt ca melcii, lasă urme
de înţeles tuturor; urmele lor vădesc trupuri
plăpânde, intrate în cochilii, unde doar gândurile
lui Dumnezeu încap.

Intru în apă ca o străină. Mă răneşte
şi mă respinge. Malurile se întind dureros.
Ca pe o carte se străduieşte să mă citească.
Peste o vreme nu vor rămâne decât
cuvinte.

Închid cartea ca şi cum aş închide
un cer de plumb peste suflete. Ele vor
simţi o ploaie de plumb care va trece
când voi începe să scriu.

În bibliotecă o singură carte
şi în carte un singur poem. Ziua care
îmi împlineşte vocaţia şi urmează
poemului este o zi ca de nuntă.

Niciun meşteşug, nicio îndrăzneală
în a descrie lucrurile şi totuşi ce fericire
în a li te dărui! Ziua vie şi sacră, întrupată
şi nescrisă.

O pădure de fier împrejmuieşte apele.
Rădăcinile de fier nu simt primejdia
scufundării.

Un val străin şi o lunecare peste
gândul lui. Iată ce mă desparte
de lucruri. Mă rătăcesc într-o lume
necunoscută căreia nici limba nu i-o
cunosc. Apele fără nume sunt libere
de tot şi de toate. Aşez peste ele
un fel de pânză foarte subţire şi
transparentă ţesută de buzele mele


Opinii ale participanţilor: "Monica Patriche scrie o poezie cum o scriu puţini în acest moment, este o poezie riscantă pentru care îţi trebuie un mare talent şi un mare curaj."

Ion Zubaşcu: În primul rând, lectura Monicăi Patriche este un exemplu cum citirea poemelor de către autoare dezavantajează textul - a citit cu o voce egală, monotonă. Am fost surprins să aud în prezentarea Monicăi spunând despre propriile poeme că sunt un grupaj despre oraşul ei natal. Aceasta nu este deloc o poezie a oraşului, o poezie a urbanismului, este exact la polul celălalt. Şi mă refer strict la grupajul pe care l-am auzit. Remarc că este un singur poem care poartă titlul Memoria fluviului. Poemele nu au titlu, iar discursul ei prinde consistenţă din aglutinări, din aglomerări de teme divergente. Şi aş detecta cam trei linii de forţă din ceea ce a citit Monica Patriche.

Eu am un uşor avantaj faţă de cei din sală că i-am citit şi volumele publicate. În al doilea volum este o infuzie de poezie puternică, eruptivă, pe care o găsesc şi în acest prim poem, aici. Aş remarca faptul că această poezie e în căutarea unei prezenţe ascunse: "Sunt trează şi scriu despre / prezenţa mereu ascunsă pe ţărm." (I.), "Nu ar fi trebuit să trezesc pe cel ce / doarme în miezul lucrurilor / cu ţipătul meu." (III.) Obsesia Monicăi este acest miez al lucrurilor, fie că e vorba de ţărm, fie că de valuri. Este o prezenţă masivă a lucrurilor în această primă parte, dar şi a unei fiinţe de taină, în spatele tuturor acestor lucruri. Ceea ce umple spaţiile dintre taina lucrurilor este o prezenţă a divinităţii.
Aş spune că această primă parte stă sub semnul numinosului. Poemele curg într-o rostire solemnă, ritualică, cu o sacralitate implicită. Unele versuri exclud orice comentariu, au densitate de psalm, chiar o densitate paremiologică, par nişte mostre de înţelepciune străveche: "Lucrurile nu aşteaptă / minuni spre a li se încredinţa." Iată un vers care este o cheie către înţelegerea acestui ciclu: "Mă apropii având sentimentul că ştiu/ o taină a mea care îmi scapă." Este o taină în spatele acestor lucruri numite. Căutarea ei şi aducerea nespusului în rostire are această frumuseţe, această atingere cu sacralitatea.

A doua parte, cea care începe cu referirea la Paris, la turnul Eiffel este ceva urban. Aici poetica ei bate spre reportaj, însă Monica Patriche are o ştiinţă a tăieturii, ştie să selecteze secvenţa semnificativă. Iar într-unul din poemele care încheie această carte am detectat urmele rostirii lui Rilke, din elegiile lui negre: "Îndrăgostiţii cunosc ca nimeni alţii oraşul.../ Şi aşa trebuie păzite buzele, ca apele./ Ce paznic le păzeşte? Aşa, dacă vreţi,/ veţi şti şi veţi spune frumuseţea sfârşitului./ Voi cunoaşteţi ca nimeni alţii oraşul: / nu acesta văzut, ci acela pe care doar inima / voastră îl înţelege." Iată că nu este un oraş ca la Cărtărescu, ca al optzeciştilor - un oraş al zgomotelor, un oraş al reclamelor, al furiei cotidiene - este un oraş al inimii.

În sfârşit, a treia linie pe care am detectat-o este în acest poem cu un citat biblic din Regi II 12.24. despre David şi Batşeba. Aici este un poem epic care reia o temă biblică. Poemul Monicăi Patriche are laitmotivul acesta "Încă e vreme de post, încă e vreme de plâns / încă e vreme de nesomn..." şi epicitatea se naşte din sugestie. Sunt posibile linii în care s-ar putea dezvolta poezia Monicăi Patriche în continuare. Şi iată un vers frumos: "Ne rămâne doar un cuvânt pe care nimeni / nu-l ştie." Este un citat care întregeşte tot ceea ce am spus până acuma: e o taină în spatele cuvintelor, în spatele lucrurilor, o taină care se cunoaşte doar cu inima şi care e în vecinătatea unei poezii adevărate. Monica Patriche scrie o poezie cum o scriu puţini în acest moment, este o poezie riscantă pentru care îţi trebuie un mare talent şi un mare curaj. Se pare că Monica le are pe amândouă.

George Enache: Aş vrea să-l contrazic puţin pe domnul Zubaşcu, referitor la versurile Monicăi Patriche despre care domnia sa a spus că se apropie de proverb, de aforism. Nu-i chiar aşa. Nu se apropie de proverb. Rămâne undeva suspendat între doi termeni, la graniţa cu filosofia. Există, dincolo de laudele binemeritate pe care le-a adus domnul Zubaşcu, există în poeme o trecere prea bruscă de la fierbinte la rece, de la obiectivitate la subiectivitate.

Ioan Turensky: Cât timp am ascultat-o citind, aşa cum a spus şi domnul Zubaşcu, am validat calitatea, dar n-am trăit-o. În schimb, dacă începi să citeşti poemele Monicăi Patriche, parcă începi să auzi nişte lieduri, parcă începi să-l auzi pe Mendelssohn, se schimbă totul. Este o surpriză şi este de admirat pentru maturitatea poemelor. Felicitări!

Monica Patriche: Să ştiţi că mă ajută foarte mult matematica. Este un limbaj dens, riguros care m-a format şi mă defineşte.

rim: Orice aş spune ar macula propria impresie care, fireşte, este rezonantă cu a celorlalţi, de o lectură, într-adevăr, de dimensiune liturgică. Însă autoarea m-a provocat în legătură cu modul în care o ajută matematica. Eu aş merge un pas mai departe şi aş afirma că matematica o ajută în însuşi principiul căutării tainei. Apoi, odată cu domnul Zubaşcu sunt de acord, şi eu resimt unele exprimări, mai degrabă ca aposteme decât proverbe, nu au plasticitatea proverbelor: "Memoria mă ajută să înţeleg şi să cred." Este aici, concentrat, un credo personal şi, cumva, un sâmbure de ars poetica.

Un alt lucru pe care îl observ în poezia Monicăi Patriche este rolul apei. Ne arată la început rolul apei, pentru ca acesta să revină ca un laitmotiv. Modul în care poeta vede rolul apei în construcţia ei - un poem unic, prin lipsa de titluri şi prin numerotarea în cifre romane - mie mi se pare că rezonează perfect cu apa din filmele lui Tarkovski - din Călăuza, spre exemplu - ca o substanţă ubicuă, ca un mediu de comunicare.

În fine, mi-a plăcut mai puţin secvenţa pariziană. Acolo este mai mult gândire decât simţire, este o gândire pe care eu o resimt cu o anume nuanţă de melancolie. Dar când te apuci să te iei la trântă cu cinci sute de poeţi care au scris despre Paris, începând cu François Villon şi sfârşind cu poetul comunist Aragon, cu celebrul lui vers: "Paris n'est Paris qu'arrachand ses paveés" este foarte greu să scrii despre Paris. Poemul despre Paris al Monicăi Patriche mi se pare o jucărie mai copilăroasă.

Este absolut minunat poemul biblic şi, într-adevăr, asimilarea este subliniată absolut explicit, sabia este ca metaforă a uneltei morţii. Ce mai este important la poemul acesta este că preia din poezia Vechiului Testament laitmotivul "e un timp pentru toate" şi-l valorifică în plan poetic.

În fine, selecţia acesta mă face îndeajuns de curios ca să citesc întreg poemul.

Daniela Baltă: Am căutat înainte pe Internet câteva din versurile care se vor citi astăzi, pentru că, recunosc, nu am citit pe nici una dintre cele două poete. Părerea mea pe care mi-am format-o citind textele acelea este total opusă cu cea pe care o am citind textele de la cenaclu. Poezia care tocmai s-a citit mi-a plăcut foarte mult, este o poezie simplă, dar pătrunzătoare şi, deşi nu foloseşte cuvinte complicate, atinge acea esenţă sublimă a poeziei. Poezia săgetează, are acele momente de emoţie intelectuală, de o emoţie pe care o trăieşti din plin în anumite versuri: "Ziua aceasta, un drum de la / Dumnezeu înspre Dumnezeu." Sau: "Aerul, lumina oarbă, mâinile / care pipăie totul, ape fără dig." Aceste versuri închid orice comentariu pe care l-ai putea avea şi impresionează foarte puternic. Mă bucur că am venit astăzi aici.

Opinia moderatorului: "Eu aş vedea în tot acest uriaş poem o lume interioară a poetei."

Tudorel Urian: Vreau să spun că toate comentariile au fost pertinente şi adevărate. Este pentru prima dată, de când suntem în acest cenaclu, când mă aflu în situaţia de a da dreptate tuturor celor care au vorbit aici. Într-adevăr, eu aruncându-mi doar ochii peste foi înainte de a intra în sală, am avut impresia că este o poezie de mare profunzime, apoi, auzind-o citită, mi-a mai scăzut entuziasmul, însă recitind-o, mi-am dat seama că prima impresie a fost valabilă.

Eu aş vedea în tot acest uriaş poem o lume interioară a poetei. Practic, este vorba despre oraşul ei, pe care poeta îl trăieşte, îl reimaginează, îl recompune. Chiar am citit recent o afirmaţie a lui Alexandru Paleologu care spunea că "lumea literaturii este cea reală, nu lumea reală". Severinul acesta pe care îl are Monica Patriche în sine este adevăratul Severin, nu acela pe care îl vedem cu blocuri, case, faţade, publicitate şi alte lucruri. Toate versurile pe care le-am citit sunt citabile, dar nu mi s-au părut la nivel de aforisme. Chiar dacă există metafore care lasă loc de gândire, ele totuşi nu pun verdict definitiv.

În poemele Monicăi Patriche există trei niveluri de profunzime a textului. Primul poem reprezintă o incursiune în lumea spiritului, a gândirii, al doilea, cel cu Parisul, este lumea sentimentelor, a iubirii, iar al treilea - lumea credinţei. Şi aceste trei straturi practic compun personalitatea poetică a autoarei şi lumea interioară din care reiese această literatură foarte aprofundată. Textele impresionează foarte mult la lectură şi, dacă pui şi pauzele în citirea poemelor, chiar ai un sentiment de împlinire sufletească. O felicit şi consider că a fost o bucurie că v-am ascultat astăzi aici.

Tamara Zub s-a născut în comuna Tigheci, Leova, Republica Moldova. A absolvit Universitatea de Stat din Chişinău, Facultatea de Filologie. Lucrează la Muzeul Naţional de Artă din Chişinău, Departamentul Relaţii Publice. A citit poezie în cadrul Clubului literar de la Uniunea Scriitorilor din Chişinău.

Gena Gurău (care a citit, la rugămintea autoarei, poemele acesteia): Este o bucurie şi o onoare pentru mine să citesc poemele Tamarei Zub. Practic am fost solicitată de Tamara să citesc doar printr-un simplu mail, căreia i-am răspuns imediat. Nu ştiu foarte multe despre autoare. Am citit-o pe net şi mi-a plăcut foarte mult atât poezia, unde am şi poeme preferate, cât şi proza ei, despre care cred că este un fragment biografic, uşor romanţat. În faţa monitorului, la distanţă de un click, eşti foarte aproape de om. Despre mine, eu sunt inginer şi sunt mamă. Am venit aici cu cele două fete ale mele - Dana şi Irina, de 12 şi 7 ani.

Vreau să mă transform, mamy

Nu mă întrebaţi nimic nu-mi daţi mere
mulţumesc o să mănânc mărul
împreună cu Ciprian
deşi am o senzaţie de vomă
după ce am alergat pe peron
hotărâtă să prind trenul cu orice preţ
şi chiar l-am prins în ultimul moment

parcă aş avea ceva împotriva secundelor
împotriva fracţiunilor de secundă
nimeni nu le-a văzut nu le-a pipăit
nu le-a capturat în eprubete nu le-a mirosit
şi totuşi ele există
ca nişte insecte cu trompe cu elitre cu ace cu antene
cu milioane de picioruşe alergând peste tot
mai ales prin intestinele mele

şi copilul Ciprian se grăbeşte să mănânce
vorbeşte cu gura plină
la fiecare cinci minute zice că se plictiseşte
şi mama lui îl cheamă la culcare
cipi cipi cipi vino încoace
cipi cipi cipi stai jos
cipi cipi cipi taci
băiatul se uită prin geam
două minute de linişte
apoi faţa lui în lumina becului roşu
mă plictisesc, mamy, mă plictisesc!

trenul merge tuc-tuc tuc-tuc mai departe
parcă aş avea ceva împotriva şinelor
împotriva locomotivei
care trage din greu vagoanele de pe malul drept
pe malul stâng
cum se numeşte râul acesta
Prut sau Lethe?
parcă aş mai sta de vorbă cu Ciprian
dar el se caţără pe bancheta de sus
bate perna cu pumnii
şi strigă vreau să mă transform,
mamy, vreau să mă transform! în ce? în orice

Gratis la geam

La ieşirea din farmacie
ne-a zâmbit preşedintele
la intrarea în supermarket ne-a
zâmbit opoziţia
câinii vagabonzi învaţă să zâmbească
privind şiragurile de dinţi albi
tipăriţi pe hârtie velină
Azi oraşul nostru se trezeşte
cu un zâmbet vinovat pe buze
păsările vin să ne cânte
gratis la geam
urnele se deschid şi în ele cad
oasele noastre
De fapt, zice camera de filmat
suferinţa nu ne mai interesează
Omul din luntre zâmbeşte
ca o persoană publică:
nimeni nu intră de două ori în apa Aheronului.


Tudorel Urian: Foarte sugestiv aţi citit. Chiar a fost o lectură de actor, nu de inginer. Cred că ar fi trebuit să citim prima dată aceste poeme ale Tamarei Zub. Acestea sunt poeme de adâncime, faţă de celelalte, care sunt de suprafaţă.

Opinii ale participanţilor: "poeta reuşeşte să tematizeze cotidianul şi să-l exploateze ca sursă literară"

Ion Zubaşcu: Într-adevăr, este o diferenţă nu numai între registrele tematice şi stilistice ale celor două grupaje citite în seara asta, ci a fost şi o diferenţă de lectură - aceasta din urmă a favorizat textul. Sunt două grupaje de texte foarte bune şi la extreme, care se complementarizează oarecum, prin zona de realitate pe care o acoperă. Ambele grupaje sunt publicabile şi mai rar am asistat la o competiţie valorică între texte scrise în registre stilistice atât de diferite.

Din poezia Tamarei Zub am selectat nişte sintagme din versurile citite sub semnul cărora aş aşeza întreaga ei poetică, chiar din ultimul poem citit: "Moartea e viaţa fără mine." Dacă moartea e viaţa fără mine, poeta e prezentă peste tot - acoperă cu fiinţa ei realul, spuma zilei, tot ce ţine de clipa trăită, nu-i scapă nimic, tocmai ca moartea să nu invadeze; fiindcă "moartea e acolo unde nu sunt eu". Observăm că acest ultim poem citit este un poem epic şi poemele epice au, de obicei, o locaţie. Aici este vorba despre o casă veche, un loc foarte bine conturat. Reperele realului pe care le acoperă în poeziile ei sunt foarte exacte: Mercedesul, Parisul, Dorna. Sunt locuri unde starea ei de spirit filmează realul, dar nu în stil de reportaj, ci scoate realul în cea de-a patra dimensiune, ca în poemul "Are şanse": Ţii minte cum ai intrat primul / cu un greier mare pe cap". Multe poeme, având o tentă epică foarte evidentă, au în centru un personaj - fie că e personajul de la Mica publicitate, fie că este o fată, viitoare călugăriţă, fie că e o pasăre. Toate poeme ei au o dimensiune care scot personajele din timpul real, foarte fracturat.

O scurtă analiză pe text a poemului Grasă în birou poate să ilustreze ceea ce am spus eu până acum, la o primă ochire. Poemul este o mică artă poetică, o mică bijuterie. Evident, personajul lucrează la Mica publicitate - acolo unde se dau la cules ferparele pentru morţi. Poemul are oralitate - sugerează ritmul dintr-o redacţia a unui cotidian, însă, dincolo de acest real imediat, dincolo de frenezia din birou, este iarna, îngheţul. Această căldură din birou este înconjurată de un halou de gheaţă - este un oximoron, o atingere între extreme foarte bine subliniată de întreaga atmosferă a poemului. Moartea e în preajmă: "din cerurile îngropate în troiene", dar ea îşi pierde din înspăimântătoarea ei dimensiune metafizică, pentru vine şeful şi presează: mai repede, scrie: "adio lucia adio mariana adio gheorghe adio dan adio iustin" - acestă simplă înşirurire face să cadă aproape în derizoriu sentimentul înfricoşător al morţii.

Nu pot să nu remarc: Tamara Zub vine de la Chişinău. De ce remarc că această poetă vine de la Chişinău? Scrie o poezie de ultimă oră: foarte bună, foarte pusă la punct cu lecturile, foarte competitivă. Dacă ea ar trăi aici, în Bucureşti, ar putea sta pe aceeaşi linie cu Komartin, cu Sociu, cu Dan Coman şi cu alţii - trei din ei au publicat chiar la editura Cartier câte un volum de versuri. Poeţii români publică la editura Cartier unde Galaicu Păun îi stârneşte foarte tare pe basarabeni să scrie la acelaşi nivel cu poezia de ultimă oră postdouămiistă care se scrie în România. Deci o felicit încă o dată pe Tamara Zub şi o să vă rog să-i transmiteţi acestea.

George Enache: Am observat o doză de întâmplare, de superficialitate poate prea mare în poemele Tamarei Zub. Interesul poetei pentru detaliu este prea accentuat, iar existenţialismul acesta bidimensional este extins în ambele lumi. Şi, deşi este poezie, eu cred că are un mod de a spune: "pe aici, spre poezie". Mi se pare că se apropie oarecum de poezia cea mare. (discuţii contradictorii în sală)

rim: Îndrăznesc să-l contrazic întrucâtva pe antevorbitorul meu. Dânsul a spus frumos, de altfel, că lectura acestor poeme o citeşte ca printr-un indicator "pe aici, spre poezie!" Poezia Tamarei Zub mi se pare autentică. Însă, odată cu domnul Zubaşcu, observ că poeta reuşeşte să tematizeze cotidianul şi să-l exploateze ca sursă literară.

Dacă nu aş fi citit în primele rânduri prezentarea, dacă nu aş fi aflat că este o poetă care vine din Republica Moldova, citind orb aceste texte, acolo aş fi plasat-o. Pentru că are un spirit specific pe care eu l-am descoperit conversând cu intelectuali români de peste Prut. În particular regăsesc, în limbajul oarecum forţat şi deliberat frust al poetei, spiritul unei cercetătoare din Chişinău, cu care bordăm odată tema condiţiei românilor în statul de dincolo de Prut. Şi aş remarca finalurile de tip anecdotic ale unor poeme. Îmi place că nu face abuz de asta, ci le plasează cu o artă autentică. Ceea ce îi dovedeşte umorul şi, mai mult, nu poţi exista în spaţiul acela decât într-o manieră militantă.

Ciclul acesta poetic are un centru geometric şi se circumscrie unui vers extrem de scurt, dar plin de substanţă, care este o întrebare existenţială. Am să-l subliniez citând finalul poemului Vreau să mă transform, mamy - care debutează aproape banal, cu un copil năzbâtios în compartiment - "parcă aş avea ceva împotriva şinelor / împotriva locomotivei / care trage din greu vagoanele de pe malul drept / pe malul stâng". Este un termen antinomic al podului de flori, un termen care ne readuce identitatea, aşa cum e ea. Şi mai departe: "cum se numeşte râul acesta / Prut sau Lethe?" Dincolo de faptul că dovedeşte, într-adevăr, lecturi şi nu numai lecturi la zi, ci lecturi de profunzime, aceasta e o întrebare existenţială care este valabil pentru tot spaţiul românofon de la Nistru pân' la Tisa. Cum se numeşte râul acesta peste care podul de flori n-a funcţionat? Şi un suflet de poet parcă are ceva împotriva locomotivei care trage greu vagoanele de pe malul drept pe malul stâng. În lectura mea, finalul "vreau să mă transform! / în ce? în orice" este o parabolă existenţială pentru dimensiunea românească a spaţiului dincolo de Prut.

În seara aceasta au fost două grupaje poetice - ambele valoroase şi aproape violent complementare.

Ioan Turensky: Observ, din tot ce a scris poeta, că, de fapt, poezia ei e o înăbuşire a unui strigăt, e un mare oftat al ţării sale, al Moldovei. Şi a căutat să-l ascundă cum a putut ea, dar şi să ne facă să înţelegem ce vrea să spună. Totul culminează în Gratis la geam: "La ieşirea din farmacie / ne-a zâmbit preşedintele / la intrarea în supermarket ne-a / zâmbit opoziţia". Asta îmi aminteşte de situaţia de la noi. Poezia Tamarei Zub este un manifest bine mascat şi tulburător, care pe mine m-a dat gata. Şi închei cu un citat din acelaşi poem: "păsările vin să ne cânte / gratis la geam / urnele se deschid şi în ele cad / oasele noastre". Bravo Moldova! Bravo Tamara Zub! Felicitări!

Opinia moderatorului: "Comparativ cu poezia generaţiei douămiiste de la noi, poezia Tamarei Zub este net superioară."

Tudorel Urian: Concluzia acestei seri este cea trasă de domnul Munteanu - trebuie să urmărim cu mult mai multă atenţie ce se întâmplă pe site-uri, pe bloguri şi tot ce ţine de lumea aceasta virtuală pentru că, într-adevăr, sunt surprize foarte mari. Eu citesc mai mult literatura publicată pe hârtie, iar surprizele pe care le am în acest cenaclu sunt formidabile.

Am simţit poezia Tamarei Zub ca fiind o stare de spirit în cotidian. Practic, porneşte de la întâmplări mici, banale, pe care le vedem la tot pasul şi coboară într-o stare de spirit pe care o exprimă. O excepţie face poemul "O împuşcătură" care îmi sugerează o direcţie suprarealistă puţin mai sofisticată şi cred că este din cu totul altă categorie.
Poezia Tamarei Zub mi se pare foarte bine scrisă, este o poezie adevărată. Nu este un drum spre ceva, ci chiar a ajuns la acel ceva. Comparativ cu poezia generaţiei douămiiste de la noi, poezia Tamarei Zub este net superioară prin fineţea translaţiei dintre lumea reală şi lumea imaginară, dintre starea de spirit şi exterioritate, dintre ceea ce vedem şi ceea ce simţim. Cred că este o poetă care ar avea mare succes şi în România, dacă ar publica în volum.

Pentru mine este o bucurie că am avut astăzi ocazia de a asculta aceste două poete şi le felicit pe amândouă şi le aşteptăm în continuare în cenaclul nostru. Vă mulţumim şi dumneavoastră pentru participare şi vă aşteptăm miercuri, 11 noiembrie 2009, ora 18.00 la Cenaclul de la Muzeu.