Criza lipsei de Scenă

În plină criză la teatru se măsoară sunetele după tăcere.

La teatru am închis ochii. Era întuneric în jur şi zgomote mici, frânturi şi începuturi de sunet.

Pe scenă ştiam că există mişcare. Ochii însă, mi se-nchideau răsunător. După ce trecusem de uşă, de cameră, de trepte, cap în mâini minte în suflet, m-am perceput stare în mijlocul zborului de fâşâituri de linişte.

Douăzeci şi patru de ore de curs intensiv de Relativitate. Schimbările îţi aduc momentul. Atunci eşti acolo cu totul. Impactul îmi scoate fumurile abstracte din cap. Ajung deci din scufundat în adâncuri de acvariu Wish you were here, darts de Irish Pub, priviri prea serioase ca să nu râzi de tine singur, în dantura agentului comisar. Ce nu faci ca să mai iei o porţie de laborator de la vie. Aşa că în loc să ajung să îmi împart vibraţiile de bambus cu alţii de teapa locuitorilor solarieni, mă văd trântită pe scena Concretului.

La anunţul de închidere a uşilor, vă rugăm permiteţi închiderea uşilor.

La Poliţia Rutieră nu e loc de teatru abstract. Acolo asculţi ca să scapi, rezişti ca să nu te urmărească remuşcările, te pui în poziţie de lotus în sala de aşteptare ca să traduci infracţiunea. Viteza impactului, viteza de reacţie, frica de nimic, frica de frică. Da, acum!

Din gând în gând şi din corporaţie în corp şi raţie, îmi suflam mie însămi că fur şi eu, ca toată lumea, din relativitatea înconjurătoare. Unii furau sunete, alţii suflete, cei care nu erau nici unii nici alţii se ocupau, mai specific, cu furtul sensului.

Înapoi în New Delhi, pe scena de vize extinse, de aplauze de Krishna, de fugi fără preludiu şi ritmuri tribal-contemporane fără DJ Master. Înapoi aici, înapoi acolo. În cap eşti liber să trimiţi semnale, priviri, răsuciri şi răsturnări de situaţie. Poliţia are dreptate întotdeauna. Trebuie doar să o înţelegi.

Şi eu mişc un picior şi fac zgomot, reacţie aproape involuntară, devin şi eu parte dintre muştele de sunete ce roiesc neştiut în jurul meu.

Aşa că după 24 de ore de relativitate rutieră, înţeleg că abstractul meu este la pubertate. Concretul m-a lovit în ceafa şi de la jocul de-a focurile posibile şi artificiile de cuplu imaginar, am dat în penibilul împărţirii momentului fără ieşire pe scara de avarie, fără portiţa salvatoare către abstract. Fibrele optice te fac să vezi concretul într-o lumină diferită iar Poliţia te face să vrei să rămâi personaj secundar în teatrul tău absurd, aberant, necivilizat. Acolo însă ţi se refuză chiar şi cafeaua de la automatul care scuipă penibilii tăi lei întemniţaţi. Forţele ţi-au pus în cârcă luarea deciziei.

Pimp my taste, push up my music.

A opri sau a nu opri? Un gând, un gest, un strigăt? A te opri din atracţie, din putrefacţie, din instincte lejere, din negaţie? Cine îţi spune să te protejezi de tine însuţi? Pe care scenă vrei să îţi rupi gâtul? Pe Scena 2 de experimental şi jungle sau pe Scena 1 cu drum and bass învechit la tine în cap?

Legitim, la teatru în autobuz, o femeie pe stil piele-roşie-karl-may, îşi părăseşte scaunul. Lângă ea palpita roşie şi sclipicioasă o inimă împunsă bine în pieptul unei românce.

După cum vezi, nici de data asta nu ştiu să spun povestea fără să mă ascund. Rastaman, what's your groundation? Care rol ţi-l mai asumi de data asta? Eşti şi mamă şi copil, şi victimă şi criminal, toate în sincron de dubstep în real time.

"NEAPĂRAT, NEAPĂRAT" mă trezeşte din spate O FEMEIE VORBINDĂ LA TELEFON. După momentul de suspans-frică-surprindere, îmi dau seama unde sunt, pe treptele de la universitate, acolo se-ntâmplă tot timpul ceva ne... apărat. o utopie. În metrou, mă pupă pe chelie...

Acolo, ieşit din sera ta protectoare, petele de pe faţă îţi povestesc despre prevestiri năucitoare.

o chilie.

Dacă ai crezut că în piesa asta poţi să te bagi în câte roluri ai chef, uite că s-a închis taraba. De acum înainte nu mai avem decât costumul ăsta şifonat. Dacă-ţi vine, bine, dacă nu, trebuie să prestezi în pielea goală. Şi uite aşa, după 24 de ore, am priceput că deciziile le iei de unul singur iar impactul vine de la sine. Pentru că, la fel ca pe malul Gangelui traversat la limita cardiacă, am auzit: it's all about support... A, şi să nu uităm de Feng Shui şi de aprins lumânări în colţurile goale.

Sunt încă la teatru, cu ochii prinzând o geană de lumină. Sunetele devin concret, oameni, scaune, parchet, denivelări. Zgomotele îşi pierd voalul de existenţă frânt-efemeră şi încarnează mai mult - actori, dansatori, organizatori, public, televiziune, întârziaţi, tineri, artă. Reacţiile se ţin în lanţ. Cu mintea în altă parte mă ridic.
Să fur şi eu din ordinea lucrurilor.