Într-o seară ajung pe Strada Sitarului în căutarea reprezentaţiei carnale a unei tehnologii care leagă continente, care trece pe sub oceane, care te face să visezi la scufundări conectate la o realitate locală care acţionează global. Cabluri pe sub ape, fibre care văd densitatea unei idei, care strălucesc în nopţile de plictis oceanic în aşteptarea unei raze de lumină. Şi uite aşa, aşteptând şi eu cu gura plină de spume, lângă parcul de copii de pe strada unui sitar dezacordat, străluceam într-un colţ obscur al intuiţiei de mamă potenţială dar puţin autistă şi fetişist mistică.
Cel de lângă mine adoarme ostenit. Încet, aleg un disc, cumpărat cu un euro într-un second hand german, Concertul al 4-lea pentru pian şi orchestră, Ludwig van Beethoven. Solist: Wilhelm Kempff. Las acul să cadă, mă-ntind şi eu pe pat.
Cel de lângă mine simte detaşarea din ochii interni care au căutat strada care nu există pe nici o hartă GPS. Taximetristul, ofensat de lipsa puterii tehnologiei pe care credea că o posedă cu măiestrie, renunţă ostenit în faţa credinţei mele orientative. Aleg prima stradă la stânga şi îmi dau seama că începe înecul. Mă las pescuită pe parcurs, în timp ce omul de lângă mine simte încurcătura unui moment second-hand. În loc să adoarmă liniştit, îşi înfige acele de animal subacvatic în raţiunile mele de doi bani.
O stare vecină cu trezia, vecină cu somnul. Muzica devine aproape o senzaţie a pielii. O simt lămurit cum mi-atinge braţele. Sunt lipită de pat şi muzica se lipeşte de mine. Pătrunde. Eu cad în imaginile mele.
Contrar senzaţiilor de beatitudine a căror cale a fost bătucită de astfel de momente, viziunea mea e cea a unui spital. Sunt oameni cu halate albe care sunt strânşi în jurul unui corp...
Contrar senzaţiilor contradictorii de beatitudine impusă, a căror cale a fost tăbăcită bine de căutări de momente de detaşare fizică, aveam viziunea unui cimitir improvizat. Sunt copii cu jucării colorate, strânşi în jurul unui cadavru cu piele fină.
Nu-nţeleg de unde vin, dar e cât se poate de clar ce văd. Mi-e aproape frică de claritatea lumii din faţa subconştientului meu. M-aş mişca. Rămân legată de puterea viziunii.
Nu înţeleg de ce îmi amân decizia de a fugi din cimitir. Îmi este foarte clar ce văd, chiar dacă lumina semilunii se confundă cu becul din bucătăria pe post de cameră de gazare. Mi-e aproape frică de puterea de deconectare a inconştientului meu acum puternic şi detaşat. M-aş mişca însă gazele îmi înfundă canalele de receptare a realităţii. Rămân în aşteptarea aerului explicat.
Discul se termină şi sunetul acului care roade fără muzică finalul de plastic, mi-arată cu degetul rutina trezirii. Mă ridic, pun acul de-o parte, opresc electricitatea. Adorm şi eu.
Destăinuirea se încheie şi sunetul clarificării enigmei care roade fără să dea roade, mă împinge către grăbirea finalului de latex. Mă arăt singură cu degetul. Mă ridic, pun ecuaţia de-o parte, opresc conectivitatea optică. Rachmaninov pe YouTube, interpretat de el însuşi. Nimic nou. Adorm şi eu. Poate şi el, poate şi ea.
Dimineaţa mă trezesc buimacă. În redacţia de la radio e linişte şi-mi pregătesc obişnuit emisia care urmează în mai puţin de-o oră. Telefonul sună şi aud un coleg spunându-mi plat: ştii, a murit Pavarotti.
Dimineaţa mă trezesc lovită. În biroul cu cinci fete e gălăgie mare. Îmi pregătesc din obişnuinţă cafeaua. În mai puţin de-o oră îmi intră un mail ciudat. Ştii, a murit ea. Obsesia.