Piaţa Unirii 2

Bon fiscal pentru Rai.

Piaţa Unirii. Gura de metrou, ieşirea spre Mitropolie-Parlament-Casino sau invers. Cobor scările.

Piaţa Unirilor şi Dezbinărilor, colţ cu Libertăţii, la intersecţia dintre Calea Victoriei şi Bulevardul Morţilor. Trec ca omul peste trecerea de oameni. Mă opresc în faţa semaforului roşu. Ce mai face mama ta? Mama mea a murit. A ta?

Încet, un sunet de nai se înfiripă în urechea mea, deodată cu mirosul specific. Nai... ba cum nu mai dă un potop prin Bucureşti!

Aud sunet de vânt trecut prin tuburi de scurgere. Iar mi-a acordat pianina la semiton. Urechea îndopată cu dopuri parfumate îşi dă frâu liber urletelor sentimentale. Ce bună ar fi o furtună de zăpadă peste perioada asta afumată şi electorală.

Mestecând aste 2 idei principale, ochii îmi cad ţanc pe următoarea fereastră a problemei: un afiş cât se poate de profan şedea în rai, în selecta companie a două icoane printate sfânt în plastic. "Vă rugăm să solicitaţi şi să păstraţi bonul fiscal!" şoptesc icoanele împreunate blasfemic economic - Maica Domnului vs realitatea protecţiei birocratice amin.

Pentru că icoanele ca simboluri ale sfinţeniei îmi spun fix nimic de la un car de vreme încoace, probabil că nu aş fi văzut semnul care să-mi atragă atenţia în colţul de realitate murdară pe care mi-l prezinţi prin vitrina protejată de vise arse de cuptoare profane. Dar încerc să-mi imaginez acel stup subteran ca pe un coşciug matinal al birocraţiei heliosomatice. Totuşi, nu mă lovesc decât de figura pârlită a colegului care era odată reprezentaţia carnală a unui zeu sculptat în ceară. Aş fi putut să îmi dau din sânge. 01: donator universal. Prea târziu. Sau poate prematur? Mi-e greu să trag acum linia. Ideea e că zeii, la fel ca icoanele, cad pradă adevărului personal. Predator universal.

Dau târcoale... naistul cu pantofi albi (îl ştiu din liceu) mă urmăreşte între două suflări de hit pop n-ai... ce să mai faci!

Îl ştiu şi eu din liceu pe băiatul cu cârlionţi blonzi. Atunci putea avea orice fată i-ar fi poftit inima. Cu jeep-ul lui verde, cânta printre norii din capetele la fel de blonde şi de liceene. Au trecut ceva ani şi, într-adevăr, la unele lucruri n-ai ce să le mai faci. Nu mai avem opţiunea Back.

Raiul pare să fie cel puţin suspect: tag-uri de grafferi înconjoară poarta-i suspendată, plastifiată şi ea fără dubiu, icoană de stare de mijloc; din când în când câte-un meniu mă-mbie mefistofelic-păgân la o brânzoaică cu caşcaval, o merdenea sau un cornuleţ cu rahat.

Ar fi ciudat să mă pun să-i vorbesc de Rai-uri băiatului cu pete pe faţă, urme de bucle galbene şi miros de crizanteme de la înmormântare. Uite cum trece raidul aerian. A văzut cum sângele donat nu i-au putut salva donatorul în lumea asta, aşa cum e ea. Am zis atunci la cafea, aiurea: cineva te naşte dar de murit, mori singur. Printre gândurile tale low-calorice, îmi trece prin cap: Vă place coliva? Dar colivia? Puneţi un X în dreptul opţiunii dumneavoastră.

Rafturile sunt goale şi numai alte şi alte plastice cu scotch lipite creştin îmi anunţă prezenţa neîndoielnică în acel loc a spiritului patiserului năvalnic cuprins de dor de mântuire.

Mă surprinde că încă ne surprinde dispariţia unei persoane, loc, idei, lumi, conexiuni şi relaţii. Mă mai dă pe spate idealismul tău profund inspirat din pozele cu iconiţe şi/sau norişori de prafuri şi substanţe interzise încă. Mântuirea o cauţi cu lumânarea de duminică? Îţi plac beţigaşele parfumate? Dar întunericul instinctelor amorale?

Înghit în sec. Sub neonul palid, gândul că trebuie neapărat să solicit şi să păstrez bonul fiscal la judecata de apoi întinează nepermis gustul patisericlerical... şade ca zahărul pe un pateu cu carne, cules de-un cleşte trecut prin pişcoturi înainte.

Nu prea îmi vine să mai înghit nimic. Şi atunci mă ia o poftă bulimică de confesare. Cu unii poţi vorbi, cu unii ba. Să prizez acum zahărul de pe propria îngâmfare? Nimic nu mă depăşeşte în momentele de grandomanie culinară. Atunci sînt vrăjitoarea care i-ar arunca cu bunătate calculată o vorbă delicioasă băiatului care odată a ignorat-o total. Răzbunarea e mai dulce decât rahatul.

Misti-kitsch
Pas cu pas părăsesc raiul de... n-ay...lon

Kitsch-uri filozofice. Până nu ţi se întâmplă ţie, poţi abera la nesfârşit. Fără sentimente. Pas cu pas, părăsesc moralitatea în care "nu cred decât dacă e sinceră şi nu însoţită de dualitate", cum spunea un mare înţelept aztec, vorba celor din cloaca Raiului moralizator.

(peste două zile icoanele dispăruseră, rafturile erau tot goale, cornuleţele tot o utopie, doar tagurile şi naiul erau neschimbate).

Peste ani şi ani, apa a revenit în izvoarele secate. Cloaca s-a umplut din nou cu zile aduse înapoi cu cleşti pudraţi. Noi nu mai eram atâţia. Mirosul de sulf rămase constant. Tăcerea este sinonimă cu frumuseţea, vorba ta.