La începutul lui august 2008, când canicula topea asfaltul şi încetinea minţile locuitorilor capitalei, a avut loc, departe, la Beijing, un eveniment reconfortant. Mii de corpuri luminate în diverse culori şi compunând fel de fel de forme au răcorit privirile tuturor preţ de câteva ore bune. Mă refer, bineînţeles, la ceremonia de deschidere a Olimpiadei, despre care s-a vorbit zile în şir, atât în ziare cât şi în cercuri mai restrânse, între prieteni.
Omul aflat în spatele desfăşurării de forţe este nimeni altul decât Zhang Yimou, cel mai premiat cineast chinez al tuturor timpurilor. Împreună cu coregraful Zhang Jigang, acesta a închipuit un spectacol măreţ, călăuzindu-se probabil după vechiul principiu al împăraţilor romani de a oferi circ poporului pentru a uita de mizeriile traiului zilnic. Nu intenţionez să fiu rău şi nici nu doresc să fiu nedrept - la urma urmei şi eu am privit cu ochii mari ceremonia - dar ceea ce mi-a fost dat să văd mi s-a părut complet lipsit de emoţie, de rafinament, de sinceritate. Mai mult decât orice, spectacolul m-a speriat, deoarece m-a făcut să realizez că omul modern chiar are posibilitatea să trucheze pe viu într-o asemenea măsură realitatea.
Yimou e un maestru al minciunii, doar e cineast. Spre deosebire de alţi regizori renumiţi însă, el poate manipula cu mai multă siguranţă imaginea cinematografică, dar şi imaginaţia spectatorilor, fiindcă a debutat în anii '80 în calitate de operator al mai multor producţii chineze. Specializarea lui iniţială transpare din absolut toate filmele pe care le-a realizat (15 la număr), spectaculosul cadrelor surprinse furând realmente atenţia publicului. Indiferent dacă abordează un fapt desprins din realitate, intimist şi de mică amploare sau, din contră, unul mitic, care necesită o figuraţie impresionantă şi efecte tehnice costisitoare, pe Yimou îl interesează grandoarea plastică şi nu personajele. Cu două excepţii notabile (Raise the Red Lantern din 1991 şi Drumul spre casă din 1999), acesta nu face dreptate personajelor sale, lăsându-le, ce-i drept, să se desfăşoare în decoruri superbe, dar neoferindu-le viaţă până la capăt. A ştiut însă să se folosească de două actriţe talentate - Gong Li şi Zhang Ziyi - pentru a conferi măcar o aură senzuală poveştilor transpuse pe peliculă. A reuşit de asemenea să modeleze conţinutul propriilor filme în aşa fel încât să placă vestului, astfel încât s-a bucurat aproape întotdeauna de un mare succes de box-office, dar şi de stima presei.
Nu pot să mă arunc - cum au făcut alţi jurnalişti în ultimul timp - şi să alătur pe nerăsuflate sintagma de mare cineast numelui lui Zhang Yimou. Motivul e simplu ca bună ziua: nu cred că Yimou e un mare cineast. Merită respect pentru consecvenţa de care dă dovadă, pentru seriozitatea cu care îşi duce la îndeplinire proiectele, dar îi lipsesc două calităţi esenţiale: bunul-gust şi simţul măsurii. Cu toate că Raise the Red Lantern îmi pare a fi un film excelent, el constituie un vârf al unei cariere altfel destul de modeste; în ciuda tuturor premiilor de la Cannes, Veneţia sau Berlin pe care regizorul chinez le-a câştigat de-a lungul anilor.