25.01.2009
Sunt ca o gaură în mine însumi. O gaură astupată cu propriul meu corp.

Dacă n-aş zăvorî totul. Dacă aş reuşi să dau de cheie. După ce atâta m-am chinuit s-o arunc cât mai departe.

De ce-oi fi astupând toate crăpăturile? De ce-oi fi închizând toate deschizăturile? De ce mi-oi fi întorcând privirea de la orice fisură, cât de mică, din carapace?

Mi-e să nu devină crevase ca să mă scurg prin ele. Sau prăpastii ca să mă afund.

Seri. Dimineţi. Noaptea dintre ele. Sandvişuri cu noapte. Indigestie peste indigestie de atâtea sandvişuri cu noapte.

Să se afle oare cheia de rezervă, cheiţa de aur, zvârlită şi ea adânc în negreala de vis a acelor nopţi?

Sau prinsă în cimentul dimineţilor?

Ori abandonată pe undeva în bunkerul singuratec al vreunei zile de iarnă?

Singura soluţie. Să dărâm uşa. Să intru pe geam, să-l sparg...

mă dărâm. Să mă sparg, să mă strecor printre propriile mele cioburi...

Să pătrund în propriile mele mişcări şi gânduri. Tot atâtea lacăte şi zăvoare. Să mă furişez în propriii mei paşi.

Să mă cuibăresc în mine însumi ca într-o nişă din care am fost dat afară. Din care m-am dat afară. Din care am fost gonit de propria mea frică. De propriile mele spaime.

De prea multele mele groaze. De mine însumi.

(Paris, 4 martie 2004 / 13 ianuarie 2009)

1 comentariu

  • ******
    zenobia [membru], 30.01.2009, 10:01

    superba metafora!
    urmaresc fiecare destainuire a lui gigi caciuleanu cu sufletul la gura, de parca ar detine cheia spre citeva intelesuri esentiale.de fapt, vorbeste despre sine intr-un limbaj care mi-e atit de drag, dar si inaccesibil.

Publicitate

Sus