02.02.2009
Apartenenţa la aparenţe

Istanbul. Aeroport. Ne filtrează de la intrare. Avem bagaje mici dar compacte. Celălalt porter îşi pune tunul în cuşca cu raze. Problem? Nu, doar că îşi uitase un briceag de tăiat mistreţi în bagajul de mână. Nu-i nimic. Îl avea din Argentina. Se putea lipsi acum de elegantul accesoriu. Eu şi melodica. Mă simţeam cu mîndrie cu toate în regulă. Numai gata să-mi iau zborul către următoarea staţie, mai mult forţată de data asta, Londra. Dar! Nu merg aşa lucrurile într-o ţară musulmană, oricât de occidentalizată. Nu, asta era doar în mintea mea adormită. Şi mă pun să le arăt superba achiziţie elveţiană, un briceag cât o forfecuţă, cu numele personal inscripţionat. Şi uite aşa, plus un ac pentru clarinetul vecinului, şi nu putem face check-in-ul şi noi ca toată lumea civilizată. Dar ego-ul e greu de stăpânit. Cum să mă despart de atâta istorie încrustată cu un briceag personalizat? Cum să renunţ la o fantomă care poate tăia în timpul unui zbor, de exemplu. Cum să tai gâtul cuiva cu un briceag care-mi poartă numele? Nu, mai bine să fie ceva neutru. Nu cedez, aşa că mă pun să întreb lumea care mi se pare deschisă la cuţite închise. Dau de imaginea perfectă a indianului londonez, produs al toleranţei hinduse şi al universităţilor Cambridge, cu căşti profesionale pe urechile ascuţite, cu privire blândă şi veşminte de nonconformist. El este cel care ne va salva obiectele marcate cu propriul sânge şi ne va ajuta să trecem peste toate filtrele care vor urma şi vor să ne supună. Mă îndrept deci cu tot bagajul de preconcepţii către acest hibrid care îşi întoarce privirea de Shiva către figura mea binevoitor-agresivă. Îi prezint situaţia cu gropiţe în obraji şi zâmbet disperat. Da, el este muzician iar eu purtătoare de ego-uri gravate. Se poate să ne purtaţi obiectele preţioase la dumneavoastră în bagajele, până la capitală? Iar în timp ce privirea mea continua să fixeze figura simbolică, purtătoare de preconcepţii naţionale, urechile încep să perceapă un fel de refuz apocaliptic. Nu că nu m-aş fi aşteptat să aud un refuz, doar că întruchiparea nonconformismului începe să glăsuiască o frază prin care îşi exprimă dorinţa de a nu fi implicat în vreo formă de violare a regulilor presupuse. Aud: "I am not SUPPOSED to take things from the others.". Şi înţeleg că iar m-am luat după aparenţe şi după sprâncene arcuite. Între timp, imaginea perfectă a omului de birou, pregătit să iasă la aceeaşi oră din acelaşi loc, în orice zi a săptămânii, se apropie cu paşi nesiguri de noi, purtători a două arme albe, roşii, verzi şi cu reflexii de curcubeu. Ne oferă bagajul lui şi o sclipire fantastică în ochi. Instantaneu, cămaşa îi devine un cearceaf şi părul începe să prindă cârlionţi hippie. Este logodit cu o turcoaică care a ales Istanbulul în loc de Londra. Britanicii impun prea multe restricţii. E mai cald şi mai frumos la Istanbul. Privirea lui spune că e îndrăgostit şi modest. De ce nu l-am întrebat pe el de la început? De ce am crezut că este şi el unul dintre britanicii speriaţi de viaţă? De ce am făcut discriminări pozitive pe bază de idei de naţii? M-am luat după culoarea cămăşii şi începutul de chelie? Brăţara magică începe să lumineze. Fericire...

Adormim în linişte, în timp ce muzicianul meu are o criză de claustrofobie. E în aer şi simte că se sufocă. Îşi imaginează ceva frumos. Clarinetul e în siguranţă. Ajungem şi la clasica ceaţă. Londra ne aşteaptă. Fiecare calorie costă triplu, dar măcar e organică, nu ca shawarma turcească după care deja tânjeam în faţa magazinului de alimente sănătoase şi nesărate. Britanicul nostru se întoarce la Londra lui în timp ce noi ne recuperăm obiectele ascuţite. Dar ce să mai facem cu ele? Numele gravat nu mai pare al meu. Şi, în plus, nici nu-l pot da nimănui. E stigmatizat. Mulţumim dezorientaţi. De fapt trebuia să ne întâlnim cu omul ăsta logodit în Istanbul. Sau? Drept urmare... o tanti turcoaică ne cere ajutorul. E profesoară de turcă în Istanbul. Ce caută în Londra? Pe fiică-sa. Putem trimite un mesaj? Fata ei nu a apărut încă. La schimb, înţeleg lecţia compensaţiei... Bineînţeles!... care continuă cu un ceai negru de Dubai. Final: briceagul a ajuns într-o familie de artişti români care îşi trăiesc visul londonez în cartierul evreiesc. Noi am ajuns în Maroc. Şi din nou la Bază. Are vreun sens?

Cadru: carenţa de suprarealism

Poveste ruptă din fire de văzut şi nevăzut. Tu zici de trecut, să zic eu viitor. Plec mâine către o casă, înălţată romantic-german lângă o pădure. Ajungi acolo cu avionul din Bucureşti, cu trenul din Dortmund, cu trenul din Hamburg, cu maşina personală sau picioarele de la gară până la pădure. În drumul acesta ai timp să uiţi rutină, obligaţii, timp, trecere, amintiri, cheltuieli, personalitate, permisivitate, ordine, baloane de săpun... să le uiţi sau să le cauţi. Merg să retrăiesc suspendarea. Reîntoarcerea la scrisul de mănă nesfârşit netocmit stăpânit de voie cu ştergere cu maşină de ascuţit vârfuri de creioane tocite iremediabil sub apăsarea notelor portativelor muzicii cuvintelor. Lipiciul trebuie să aibă tot timpul capac. Foarfeca să stea nedesfăcut-desfăcută gata. Creioane. E haos între foi, e zâmbet şi pierdere adâncă înaintea mea. Renunţ la mândria de a fi scris atâta, pentru câţiva ochi nebinevoitori şi mă râd de suflul unor baloane de săpun. Seara alerg prin pădure. Seara înot. Seara, lângă un pahar de vin şi o cameră cu percuţie multă multă, sunt concerte cu Jimi Hendrix şi filme Jim Jarmusch. Câteodată participă şi nişte şoareci, atunci când scaunele sunt aşezate în formă de flaut sau "ca de noapte". Mă duc să mă pierd în inutilul utilităţii. Să-mi fie prima dată dor de casă. Să-mi fie, uite, cu stress şi teamă ascunsă, înainte de drum. Să-mi las numele în urmă şi obiceiurile să le trimit cu tramvaiul înspre piaţa în ceaţa nefiinţării.

Omul care mă va primi spune "no time has passed". Aproape-mi plâng amintirile. Încă simt senzaţia plasticului prin fumul unei seri. Încă ştiu când am gândit prima dată că Bach poate făcea dragoste, chiar când compunea ce se numeşte de obicei dumnezeire în muzică. Ştiu când mi s-a trântit uşa în nas. Când ne-a prins poliţia pe tren fără bilet către G8. când punkerii spuneau "Das System ist scheise". Când l-am văzut prima dată pe maestrul Jimi Hendrix cu sânge de nemţi. Lipsă droguri, lipsă carne, lipsă aburi de alcool.

Sunt doar o pată marcată cu "mic" în ideea de timp, de viaţă, de existenţă. Câteodată, însă, pot să scriu partituri pentru oameni care şi-au acceptat decis suprarealismul. Absurd, ca într-un schimb fairplay: "cât vrei să te plătesc? puteam să lucrez la Burger King... acolo mi-ar fi dat 5-6 euro pe oră... poate trebuie să iei mai mult că scrii note pe portative... 10 euro." Aşa a-nceput.

1 comentariu

  • totuşi...
    [membru], 02.02.2009, 21:25

    Totuşi, percep ceva disonanţe în interpretarea asta la patru mâini. Grade uşor diferite de acurateţe a textelor, în special, nu a temei.
    Carenţele mi se par infiltrate în ...interpretarea grăbitului viitor...


Publicitate

Sus