09.02.2009
Despre oameni
Cap. 1 - Surya


Noi, humanoizii, avem mijloace teribil de diverse de a relaţiona cu ceilalţi (pe care nu-i putem percepe decât ca şi ceilalţi, cu mici excepţii legate de preferinţe şi dependenţe afective). Ştii bine despre ce vorbesc pentru că şi tu ai avut revelaţia asta în India când ai văzut de fapt câţi suntem şi câţi putem fi... De aceea, încerc să-mi explic de ce numai anumite fiinţe merită uimirea individuală şi certitudinea că intri în contact cu ceva mai presus de conştiinţa ta de unu la un miliard. Aici intră în calcul factorul de improbabilitate şi, cum ştiu prea bine din ce nave spaţiale vine această influenţă de a vedea lumea de la distanţe intergalactice, mă abţin din a face conexiuni obositoare pentru o minte care necesită siguranţă şi limitare.

Îmi reduc percepţia timpului: sunt în 2007, într-o zi caniculară. Se conturează percepţia spaţiului: Pashupatinat, locul sfânt de incinerare al cadavrelor hinduse şi locul de joacă al căutătorilor de ceasuri digitale-post-mortem. De veghe în lanul de sateliţi, în Kathamandu, eram şi noi turişti printre cărnuri arse, observatori transpiraţi printre suflete vânzătoare de răcoritoare şi fotografi de oameni mascaţi cu dogme religioase. Eram ceea ce suntem, doar puţin mai obosiţi de propria dorinţă de asimilare. În consecinţă, reacţionăm plictisiţi la întrebări legate de localizarea într-un spaţiu al apartenenţei de unde numai ce scăpasem. Aici intervine conexiunea şi interacţiunea. Aici îmi intră în timp, spaţiu, memorie şi istorie un copil. El a început cu o întrebare: "Where from?". Noi am continuat în nămolul suprasaturaţiei de răspunsuri. Aşa că flegmăm verbal, ca nişte sateliţi gravitând deasupra unui deşert fantomatic: "Europe." Şi, încântaţi de generalizarea care putea produce linişte în gurile noastre şi lămurire în ochii unui copil nepalez care cel mai probabil nu auzise niciodată de România, încercăm să ne vedem de drumul în jos, specificând că nu avem nevoie de apă. Dar copilul părea să nu se lase fraierit. Europa e mare şi nu e o ţară. De unde naiba suntem? Şi ca să scăpăm de el, îi răspundem aproape jenaţi de propriile cuvinte şi memorii legate de un teritoriu necunoscut. România asta... De ce nu venim şi noi din Australia, din State, din Germania? Aşa aveam şi noi o identitate, avea şi copilul un reper pe harta de la şcoală. Vine şi a treia întrebare: "Is this close to Montenegro?". Moment de decizie. Privirea îmi cade din copac, maimuţa din mine se simte jignită şi toate notele de la facultate încep să pice în cap ca nişte cărămizi din balegă de vacă sfântă. Iaca, unde te-a adus experienţa de viaţă. Acum fă bine şi închină-te în faţa unei priviri tăios de inteligente şi a unor ochi mongoloizi superbi care păreau deodată să scuipe formule matematice. Întorcându-mi privirile de muncitor nedumerit, înţeleg totuşi că mintea din faţa mea, locuitoare a unui cimitir fumegând, merită toată atenţia zeilor şi zeiţelor hinduse, plus câteva de pe Satrion.

Atunci a început totul. Îl chema Surya sau Soare sau numele unei mărci nepaleze de ţigări pe care din când în când mi le înfigeam între buze, din ignoranţă şi plictis. Surya a devenit ghidul nostru de o zi, la propunerea noastră de hipnotizaţi. Îl priveam uimiţi, îi inhalam inteligenţa şi engleza perfectă pe care o glăsuia. El a fost călăuza unor "europeni care stau aproape de Muntenegru", el ne-a dus către cea mai mare Stupa din lume, către locul de rugăciune şi exil al atâtor tibetani refugiaţi, dar asta e povestea ta, Maria. Eu mai rămân puţin la Copilul-Soare. Pentru o zi el a fost materializarea ideii că viaţa se poate desfăşura şi într-un cimitir atâta timp cât mintea ta caută cunoaştere şi este îndeajuns de pură în asimilare. Din poartă în poartă, din Shiva Lingam în poveşti despre sadhu care aşteaptă să fie fotografiaţi, din cum vedea Surya râul (unde în timp ce unii căutau aur în cenuşa celor trecuţi peste timp, alţii spălau vase), ca pe apa în care din când în când îi venea să facă baie... Din toate astea a ieşit la iveală maternitatea şi sentimentul că mi-ar plăcea să am un copil ca Surya. Am felicitat-o în schimb pe mama sa reală şi noi ne-am hotărât să-i luăm ceva ce îşi dorea: o minge de fotbal. Ne gândeam că mai degrabă l-am înfia. Ego-urile noastre erau nişte firicele de praf. Oare am făcut bine? Poate că acum Surya bate mingea pe maidan, vorba aia care acum poate nu are sens atât timp cât fotbaliştii câştigă cât nu va câştiga Surya în cel puţin două cicluri de reîncarnare? Poate că i-am influenţat traiectoria de geniu în geologie? Chiar, oare ce mai face Surya? Vezi tu, fix la chestiile astea tehnologia nu mă ajută prea tare. Bine că lista de facebook numără acum vreo 150 de "prieteni", în creştere. Oare ce mai fac acei oameni esenţiali? Tot în Pashupatinat, tot într-o zi cu soare, tot în 2007. Dar aşa-i cu universurile paralele şi cu restaurantele de la capătul lor. Soare... Oriunde ai fi acum Surya, sper să te vegheze Shiva, Allah, Dumnezeu sau Buddha. Cât despre noi, ceilalţi, să ne fie creşterea plăcută căci tot înspre Zen sau Zero ne îndreptăm cu toţii. Happy Buddha to you!

some people talk
Cum l-am întâlnit pe călugărul budist


Era rotire continuă în jurul meu. Sute de roţi lovite ritmic, de mâini egal dorind iluminarea. Lângă mine - clipeau rugăciuni doar câteva. Celelalte, îşi trăncăneau inexistenţa într-un murmur.

Era, de fapt, un zumzet necuprins şi mă pierdeam în mixul vijelios de mantre, trance Tibet, chemări, renunţări. Era oră de rugăciune, de cumpărături, de ceai băut pe o terasă cu gust de sâmbătă statornică.

Treceam şi eu împreună cu lumea. Mai înainte fusesem în tărâmul ars al morţilor. Fum de cadavre, fum de sfinţi, fum de apă vândută de-un zâmbet. Bocet, hip hop şi-o atingere de clopot hindus. Acum, învârteam roţile jur împrejur. pas.

Şi mai înainte ne pierduserăm unii de alţii... urcasem mult, coborâsem lanuri de orez, şoarecii ne mâncaseră merindele; la capătul potecii ne-am despărţit adevărat şi dur cum poate n-am fi făcut-o altminteri... rece, am simţit cum ne rupe în două diferenţa. Voi pe-aici, noi pe cealaltă roată, ne-am cumpărat cu străzi libertatea. Râsul.

Vroiam să înregistrez tot, de data asta. Microfonul mi-era ascuns în urechi, auzul surzea încordat. Fărâme imediat pierdute de existenţă tuse, mers, vorbe aruncate, fâşâituri... Lacom, ale mele erau. Aşa mă hrăneam.

Aşa se face că încă îl mai port cu mine pe călugărul budist. Cred că-mi rostogoleau ca totdeauna în minte gânduri despre existenţăviaţămoarteeufamilieRomânia, lume... cred, de asemenea, că ne-am apropiat vrând nevrând unul de altul... ne-am salutat, mi-a spus că, uneori, oamenii vorbesc unii cu alţii, am fost de acord, am rămas împreună, pe un colţ de sfinţenie turistică.

Stăteam deasupra rotirii. Ne oprisem între Buddha şi limba engleză... Pe furiş înregistrarea mergea în continuare. "And are you a monkey? I mean... a monk?"

Da. Fugise din Tibet să-l regăsească în India pe Dalai Lama. Mama lui oarbă era încă acolo. Şi restul familiei? Şi ei... În mănăstire învăţa filosofie budistă. Mă interesa şi pe mine?... "I think I am a sort of christian, I mean..."

Din întretăierile lui am prins esenţa: Buddhahood, iluminarea.

La un moment dat, deodată cu soarele, ne-au făcut semn să coborâm. Am răsuflat. Rotisem până atunci, ca pe-o minge de fotbal din plastic, frânturi de credinţă, de noi, de convenţii.

Jos, ne-am fluturat legătura prin faţa ochilor: maria_b, dawa2003... deja devenisem umbre. Din colţuri de sunete prindeam scurgerea Om mani padme hum între un vas cântător şi un bit născocit de o altă societate.

După 2 ani, mă roagă, încă, să nu-l uit... în aceleaşi nerotite cuvinte.

Lăcomia de sunet de-atunci îmi aduce şi mie aminte cum, goi de noi, neştiuţi, pierduţi în repetare, am stat o oră, undeva sus, pe o margine de roată.

Un călugăr budist şi eu.

0 comentarii

Publicitate

Sus