25.05.2009
Zic: Poţi? Şi tu zici: Da. Politeţea şi teama, dresajul şi anturajul. Nu ştiu să spun: Nu. Unde eşti Ionescu?!

Pornind pe firul separat, în urmă cu câteva zile mi-am întâlnit într-un autobuz sosia. Nu i-am spus nimic. Teama, dresajul, aglomeraţia, macazul. Doar mi s-a arătat.

+ lentoarea merge bine cu blocarea centrilor

- în locuri centrale pentru construcţiile viitoare ale oraşului, persoane descentrate.

- focusarea pe focarul de infecţii opţionale
+ defocusare. Un negru lung şi înalt, cu un tablou în mână îmi zâmbeşte Somalia prin faţa ochilor... cu ce să mă fi infectat, aşa şi atât?
= cu aceste gânduri sofisticate demolez dimineţile de vară pierdute pentru o cauză comună.

Din respect pentru lipsa de logică să nu egalăm polii.

Până să ajungem aici, a fost zgomotul.
Din vâltoarea normelor am ales soluţia de curăţat sunete
+ ceaiurile stoarse în ritm slow-food
- propaganda pozitivistă pe plantaţiile cu putreziciuni mentale
Înainte să bat drumurile către ambasadele închise-deschise-omise-ombili-zise, am considerat necesar să ajung într-o zi, înapoi acasă. Cu tot cu plic, cu tot cu mersul meu şontâc. Căutam şi eu, poate, cauza comună prezentată ca bătrâneţe arătată cu machiajul degetului, prin filme. Sosia mea, însă, era îmbrăcată fistichiu - roz cu verde şi în pete, era mai tuciurie ca mine şi avea în mână o sticlă goală. Juma'de'litru. M-a văzut şi ea printre celelalte feţe întoarse de la povestea noastră şi mi-a aruncat o privire atacatoare.
Ataca necesitatea tunsorii mele.
Necesitatea mea de a călători neapărat pe acest drum.
Existenţa. mea.
cauza:


= CRIZE DE IDENTITATE

Deodată! haosul şi-a scos mantia din maşina de spălat timp. Era o bătrânică silfidică, cu note maxime la Bacalaureat. Trecea abătută, căutând calea mai puţin călcată în picioare. Cauza comună însemna o semnătură de acceptare şi una de blazare. Lăsându-se în voia bătăii săgeţii parfumate, îşi descoperi dedicaţia pentru alei măturate de sentimente de saturaţie.

Nu măsurăm cauzele în drumuri cu final respins. Sfinţii îşi merită dreptul la neuitare. Mosorul se desfăşura. Şi explodam căldură transpiraţie amintiri refuzuri chei sonerii alarme păduri sertare voci supărate dinozauri prin păduri care plouă zacuscă şi firimituri de rânduri revărsate admirativ către dimineţi cu note de maximă dedicare, explodam frustrare, iar rochia mi se umfla de vreun vânt necunoscut cu febră mare.

Coincidenţa mergea la fix cu indiferenţa. Să nu mişti un deget pentru refuz, să nu gândeşti nici o mişcare,să nu speri la chestii senzaţionale.

Egal, de la capăt, ca într-o lacrimă. (citat dintr-o doamnă parfumată, pe tocuri, cu sâni la jumate de vedere, cu voce de orgasm şi ţigări jazz).

Atunci a început scurgerea timpului contra ta. Picătură cu picătură a început atacul. Schimbarea la faţă a avut legătură cu navigatul şi cu slalomul printre stâlpi de tensiune înaltă. De atunci simt cum deasupra capului îmi atârnă o sârmă ghimpată. Electro + şocată.

Îmi amintesc o sală de cinematograf. povestea acolo era despre reîncarnare în Om... şi anti-om. religiile se adunaseră la gâtul unui singur om stropit de glorie şi alte mâini feminine. sârmele erau scoase din cadru, dar câteodată dansatorii mai dădeau rateu de la sincron.navigatorul.und-Era?

Dezintoxicarea de sine este o procedură interesantă. Dacă nu mă ţin de dietă, am pierdut partea cea mai picantă. N-am destulă gumă arabică.

Negrul cu tabloul se întâlnise cu România. jet de căldură. Lângă o ruină. Nici nu ştiu... o fi mers vreodată pe la ambasadă sau o fi încercat cu covorul magic dinominom? Care era cauza lui comună şi cine-i cânta lui în ureche Stabat Mater? Pentru mine ştiu: era pianul.

Azi era închis la porţile Ambasadei. Calea se arăta puţin spurcată. Câteodată prinde bine o plantă. Cu rădăcinile ei, adânc înfipte în contractul colectiv de muncă, făcea ca lumea să nu-i poată refuza nutriţia.

Luni o să mai încerc o dată. Nu cu negrul, nu cu sosia. Cu ştampila.

Trecerea era Calea.

Cauzele se lasă uneori macerate de purici, seminţe, ulcioare care merg apă nesfârşit. Aflăm cum s-a întâlnit cu oraşul ce i-ar fi ştiut continuarea. Cunoaştem şi o roabă. Funcţionarii se descoperă în faţa califului. El spune:

La capătul cauzei comune se afla o ştampilă turbată.

Un capăt ca tot altul şi el. Turbat de aşteptare. Mestecat de lentoare.

Cauza comună era un vânt în zări.


1 comentariu

  • abil!
    [membru], 25.05.2009, 07:58

    Savuros text. Şi, în plus, vă decelez destul de greu care cum l-aţi scris!...

Publicitate

Sus