Cu mintea ca o vată colorată pe băţ, mă aruncam din nou în gura leilor. Nu pentru că nu aveam altceva mai bun de făcut, ci pentru că mă obişnuisem cu principiul înfruntării fricii care înalţă. Pe dracu! De data asta nu mai era cazul. Constantă a rămas emoţia de a înfrunta momentul examinării. Atunci, ca şi acum, îmi era frică de şerpii de pe băţul golit de substanţă.
În vis nu. Acolo alta era povestea. Trebuia să mă mărit a doua oară. Şi totul era pregătit şi totul era aranjat şi măsurat, penetrat cu substanţa birocratică a suflului încins de nefiinţă demult... în drum spre capelă m-am oprit în drum şi-am ridicat în braţe o fetiţă mică, am strâns-o la piept cu dragoste multă, apoi am ridicat un căţel mic, mic şi prăpădit şi, cum îl ridicam de jos şi până înspre sus, l-am simţit greu şi n-am mai ştiut să mă port cu el şi l-am apucat greşit, iar el atunci a vomat căţelul da a vomat simplu.
În vis se întâmplau chestii dubioase. O vedeam pe maică-mea îmbrăcată în rochie de spanioloaică, curăţându-mi camerele mustind de abandon, în acelaşi timp în care prietena de anxietăţi comune îmi prevede o burtă gestantă şi plecări în ţări francofone. Eu, în schimb, nu văd decât o dâră de inteligenţă lingvistică, aruncată la voia întâmplării, pentru a putrezi odată cu răsăritul şi budismul.
Mai departe, când am ajuns la capelă şi nu eram murdară, acolo era un fel de botez ciudat - ca o ceremonie străină de ale noastre, chircită cumva şi schimonosită cumva, dar 5 oameni botezau un copil totuşi îl aduceau.în lume.aveau.cireşele.viermi.chiar.şi.sâmburi.chiar.
"şi nunta unde e?"
Nunta era în clasicul cer. De ce exilul pare mai intelectual? Ceremonia străină îmi dădea dureri de stomac. Botezul nu îmi aducea nimic profund. Totuşi, toţi se uitau la fundul copilului chinuit de viermi intestinali. Testarea a făcut din eroi capete de afiş. Idolii vor marca scena cu sânge sacru şi vor aduce ofrande la uşa capelei desfundate.
şi atunci ei îmi spun că se terminase, că se terminase ceremonia şi că se căsătoriseră oamenii. În vis, ţin minte că m-am răzvrătit. Am ajuns la oamenii mei şi i-am întrebat supărată cum este posibil să facă nunta fără mine... fără mine! Şi fără mine?! şi-mi mai amintesc, da, cum îmi arătau înlocuitori de mireasă şi cum refuzam, la început cu tărie, mai apoi cu tânjeală, împăcându-mă până la urmă cu ideea mea sub formă de mireasă-maioneză, că aşa a fost nunta mea de-a doua şi aşa e viaţa şi aşa
până la sfârşit,
Se terminase cu psihoza asta de testare a absurdului. Înlocuitorii de sine se identificau cu mireasma unei maioneze râncede. A câta viaţă să trăiesc pentru a înţelege din prostiile trecutului? Refuzam să cred în ceva cu tărie. Mă bazam şi eu pe formulare incolore şi pe proceduri întortochiate. Tânjeam la ceva ce avea să-mi aducă mult necaz. De ce să mergi până în punctul de a face acelaşi pas pentru a şaptea oară?
mâncam alge atunci când m-am trezit, alge şi lime, pentru că ei ştiau că nu mănânc carne şi-mi scoseseră viermii din cireşe, le făcuseră să pară comestibile şi eu, la capătul dimineţii mele închise în sac, mestecam.nici.măcar.resemnare.nu.era.
ah
Mâncam lucruri care îmi făceau rău. Nu prea mă pot obişnui cu binele din lime. Limanul arăta plictisitor. Am ieşit de sub această influenţă nefastă. Capătul dimineţii mele cu paracetamol şi meditaţie a fost o lacrimă de despărţire. Mestecam un gen aparte de resemnare. Era o acceptare plăcută a ratării în ceva ce nu-ţi aparţine.
dup-aia m-am trezit şi-am început să gonesc muştele de pe cireşele mele. nu de pe sfârcuri.
la sfârşit, două vaci îşi dădeau din coadă una alteia întru blajina şi neostenita alungare de aripi.
Vacile astea atât de previzibil de sfinte, cu bălăngănitul lor edenic din coada cu care se pot alunga îngeri rătăciţi, îţi dau câteodată senzaţia că tu eşti un bou.
eu mă-nseninasem.sâmburele, însă, era aruncat.
m-am trezit şi eu dintr-o mahmureală provocată de exces de hipnoze. Zarurile fuseseră deja aruncate. Nimeni nu mă mai putea ajuta.
