Deodată am văzut-o. Era chiar ea, zâna. Cu gropiţe în obraji şi bluză elegantă şi radiind realitatea aceea aproape de neimaginat în afara "sticlei". Era frumoasă. Instantaneu mi-am amintit de bunica mea şi de sâmbetele sale petrecute în galopul surprizelor. Budistă / ceteraşă de complezenţă cu rochie în volănaşe scumpe, transparente şi de împrumut existam şi eu, pe moment, în aceeaşi cameră cu ea, cu himera bunicii... Mi-am fluturat genele false peste iluzii. Mi-am înecat senzaţia aceea că vrei să saluţi un om, să-i spui de tot ce e mai scump; pentru că bunica mea era prea scumpă şi n-am putut să-mi suport până şi gândul că zâna avea să-mi zâmbească sec şi lung şi "cu brand" şi o să treacă la următorul detaliu vestimentar. Fratele meu a confirmat. Bolul s-a învârtit în gol.
Fiecare zi era sinteza unei ere. Fiecare respiraţie era extrovertirea unei tensiuni, fiecare gest era exorcizarea finală, fiecare privire era boomerangul apocaliptic şi fiecare semn aducea cu sine sfârşitul unei lumi. Nu ai chef de schimbare atunci când eşti obosit de excitaţii prea dese şi prea intense. În câte lumi ai intrat, din câte lumi ai ieşit? Ă, scuze. De data asta chiar eşti în căcat. Nu al meu...
de apocalipse
de suflu
Disperarea de a găsi sensuri de fapt giratorii, din arătări cu degetul, neşansa de a ghici ca în Tarot în fiecare privire, m-a aruncat în ziua dinainte de Freddie, simbolul, într-o gafă de proporţii atomice pentru proprii atomi. Ieşită pe uşa din faţă, dădeam să ies prin uşa din spate. Nu m-au prins ei. Mi-am tras singură un glonţ în capul de ceară. Speram ca adevărata faţă să iasă la iveală. Ea încă se ascundea după nişte rămăşite penibile a ceea ce a fost odată. Unele sisteme nu evoluează niciodată. În cel mai fericit caz stagnează.
De aceea, poate, nici nu mi-am cumpărat televizor, aici, în cuib.
Eram ca un fel de Killer Queen fără stil. Ştiam că la un moment dat coroana îmi va rupe coloana. Mă grăbeam să vorbesc despre gândirea magică cu soră-mea de sânge în timp ce oamenii erau speriaţi de firmele indiene şi protestau împreună cu fraţii din Franţa.
De jur împrejur oamenii erau aleşi. Aleşi să ducă tava altor vasali.
Lumea o luase pe ulei. Eu le urmam sfatul. Noi întrebam constant: e bine ce facem? E bine? Trebuia să ies repede dintr-o situaţie care chinuia spiritele. Nu mai vroiam responsabilitatea zilei de mâine. Era chinuitor să-ţi cauţi fiinţa lângă oameni interesaţi doar de faţadă. Sunetele se tânguiau şi ele. Zânele nu ascultau... erau preocupate de fire de nisip în culorile văzduhului poluat. Ea trebuia să se încheie ca orice vis fără conştiinţă. Na, încearcă să descurci firele mistice. Te vei încâlci în contracte încheiate sub presiune. În romanele poliţiste s-ar fi spus că luasem 50 de verzişori fiecare... cu 20 mai mult decât în Biblie... undeva departe existau şi alte valori. Dar noi, oare, trădasem ceva?
Ştiam că unele lucruri încă se întâmplă după stâncă. Licuricii şi-au arătat adevărata faţă reîncarnată. Ştiam că nu e totul pierdut în aburii sifonului din izvoarele termale. Le intuisem şi eu stările prinse între stânci încinse. Cu toate astea trebuia să mă ţin de un plan de copil maltratat. Măcar nu m-au dat în judecată. Măcar nu mi-a picat părul. Măcar respir. Le număr pe degete. Inspiraţiile şi expiraţiile. Prins la mijloc, cu tot aerul în diafragmă. I'm a very loving person, spunea Freddie pe la final. De aici şi too much love will kill you. Predispoziţia pentru iubire există înaintea apariţiei celui asupra căruia va cădea povara de a fi iubit. Nu există algoritmi.
De după perdelele care atârnau bani grei până la jumătatea distanţei dintre modern şi postmodern, urmăream ploaia. Afară, urmaşii lui Freddie sau nu, se bălăceau în sunetele propriei idolatrii. Sau ale alteia, ceea ce era mai grav. Noi deja ne grupasem laolaltă şi ne recunoşteam treptat. Zâna plecase. Bunica era acolo. Nu noapte.
