Stinge frontala! Avem misiuni importante de îndeplinit. Toate duhurile şi duhorile o luaseră la fugă. Eram singurii extratereştrii de pe poteca lipicioasă. Pe muchie de cuţit, încep să trăiesc visul premonitoriu a cel puţin doi oameni, momentan prieteni, potenţiali duşmani. Clipa mă propulsase mai departe decât aş fi îndrăznit să-mi proiectez pe harta personală. Apele se limpeziseră, malurile se dezveleau voluptos şi viziunile începeau să iasă uşor din vizuini. DA-ul de o natură cu multe variabile necunoscute, mă scuipase într-un univers în care totul începea să prindă sens. Erau cu toţii acolo, martori la marea Întoarcere ÎN Rai. Nu aleseserăm nimic. Eram martori principali.
Răsuflu.
Watch your breathing. Count to ten. Inhale, exhale!
Mă urc pe scenă, cred eu, pentru că trebuie să-mi fac jobul jurnalistic. Suntem în timpul concertului. O caut pe ea şi, evident, după ce am trecut de o revoluţie întreagă şi de alţi 20 de ani, cred că o găsesc; totul este firesc, în văzul tuturor ochilor. Cam ca la căminul cultural.
Eram deja pe scenă. Nu aveam nici o obligaţie, decât aceea de a îmi zâmbi din când în când. Bruiajul încetase. Frecvenţa se eliberase de impurităţi şi totul devenise de un firesc inexplicabil. Eram în mijlocul evenimentelor, tot după 20 de ani. Cam ca în timpul revoluţiei industriale.
Ciudat, cum, uit de reportofon şi mă găsesc participantă la spectacol. Menirea mea lângă ea, Madona, este să învârt un mic obiect primit cadou. Îl descriu puţin, nu de alta dar e un personaj principal, mai puţin mediatizat decât da diva: de o bucată de metal alungită atârnă un lanţ din acelaşi material, iar la celălalt capăt al lănţugului se află o altă bucată de material, rotundă perfect rotundă (deşi nimeni nu ştie cu exactitate nici măcar valoarea acestei simple afirmaţii), pe care, în fine, se află lipită o poză cu acel turn al fecioarelor devenite mâncare pe masa clienţilor din recentul restaurant deschis în incinta Kız Kulesi. Venea din Istanbul acest obiect şi-l primisem amintire într-o zi cu soare. Aşadar, în timp ce Madona dansa în faţa ochilor, îmi jucam şi eu rolul primit ad-hoc, puţin mai în spate, învârtind de zor Kiz Kulesi-ul.
Atunci, din cauza lipsei unui device vital, am început să gust din plăcerile izolării. Începeam să resimt senzaţii uitate prin colţuri ale divinului. Redescopeream un fel de sacru în timp ce începea să mi se sudeze o membrană de fecioară. Nu mai aveam nevoie de trick-uri şi talismane preţioase pentru a-mi satisface pofta de protecţie. Mâna lui Fatima sau Madon*a, cum zici tu. De ce n-am venit cu nimic din Rabat? Poate că nu mai aveam nevoie de confirmări, restaurante, metale grele, dansuri din buric şi chestii pe care le-am trăit împreună într-un Purgatoriu de Istanbul. Ochii lui Allah începeau să-şi facă în sfârşit treaba.
Într-un final, Madona se opreşte... se duce în culise. Îmi amintesc că, la întoarcere, a vorbit cu una dintre fetele acelea de escortă, pe care orice star le are... fata a arătat înspre mine, spunându-i că sunt din România.
Momentul de panică a intervenit brusc - mai surprinzător decât învârtitul perpetuu al fecioarelor din turnul-poză. Cu un zâmbet pe buze, Madona s-a apropiat de mine şi m-a întrebat pe româneşte: ce mai fac?... am făcut ochii mari, m-am blocat, n-am mai ştiut ce să spun, iar Madonna a continuat pe româneşte "ia uite, dar nu ştiai..." cu chiu cu vai am trecut peste panică. Mi-am spus ca altă dată să mă uit mai cu atenţie pe wikipedia, să aflu când careva din ăsta marele are vreo legătură şi cu cuvintele mele de naştere. İ-am luat un interviu, cred, i-am zis că sunt onorată să joc hora de una singură cu turnul din acelaşi material (singurătate), pe scena ei, am observat că avea o manichiură perfectă, m-a asigurat că, oricum, este minunat.
Trecuse perioada momentelor de panică. Cu un zâmbet larg, o falcă în cer şi una în pământ, Fecioara începea să-şi cam piardă răbdarea. Blocată în cunoaşterea via wikipedia, uitasem de nevoi de bază ca manichiuri perfecte, zile de naştere esenţiale pentru umanitate, remarci inteligente la dineuri snobissime.
După aceea a vrut să-şi anuleze concertul....a spus că ştie că fanii... dar ea nu...
Era cât pe ce să-mi anulez evoluţia de catifea. Bănuiam eu că fanii Fecioarei îşi făceau veacul în ceva baruri berlineze rău famate. Fatima, Fatima...
Am avut o clipă de depresie, gândindu-mă că nu voi mai dansa la ferestrele turnului pentru ochii lunii, o dată pentru că turnul în sine a devenit restaurant, dar şi pentru că Madona vrea să plece acasă, fără să-i pese de ochii lumii.
Momente de depresie legate de ochii lumii privitoare la acvarii care nu li se cuvin, avem cu toţii. Clişeele astea de Fecioare părăsite în pragul restaurantelor japoneze...
Între timp, mă întâlnesc, ca aproape la fiecare concert, cu Tiberiu, fotograful. Vorbim puţin, acolo în colţ. Mă întreabă ce fac - îi spun: "păi rotesc şi eu, lanţul cu cerc, pe-aici pe la Madona..." i se pare firesc, ba chiar îmi face şi mie câteva poze.
Între timp... Nu mă simt deloc între timpi... Nu simt sincopa. Recunosc alinierea la acelaşi ritm, îmi ajustez receptorii la aceeaşi frecvenţă. Doamnelor şi Domnilor, Total Sincron!
Ea, însă, a revenit. A spus, gata! Facem concertul! Ştiu că pe scaunele din faţa scenei se află oamenii mei, care mă vor vedea în rolul meu din concertul Madonei la Bucureşti probabil, învârtitoarea de turnuri. Ceasul a bătut.
Nu mai toleram reveniri de acest gen. Aveam nevoie de nişte reguli mai serioase. Ceasul se lăsase bătut.
Rocada
Urmează Şah Mat?
Când s-a ridicat cortina şi Madonna a revenit pe scenă, în poziţia-atitudinea aceea de adunat urale şi alte semnale tribale de potolire a foamei de după vânătoare, mi s-a rupt brusc lănţugul, cercul şi-a urmat menirea de rostogolire atemporală, a plecat de la mine, de la Madona[1], Bucureşti, România, posibil să fi pus Kiz Kulesi la locul lui în timpul a fost odată, s-a dus mai departe atât de departe încât
În momentul ridicării cortinei, mulţi au început să afirme că finalul era identic cu ce intuiseră.
mi-a atins şi mie răsuflarea
inima avea o capacitate imensă de regenerare
şi m-am trezit.
şi am adormit liniştită.
totul se petrecuse fără zgomot, fără fum, undeva, undele se rostogoleau, la limita dintre ziua astrelor cuvântătoare de lumi serafice, la graniţa dintre înţeles şi siderant, lumi omeneşti, lumi neexplorate de ochi de extraterestru, lumi în destin şi imuabil şi ziua cea următoare. Oricum, îmi era clar, foarte!
una dintre ele era nesfârşită. era începutul certitudinii.
[1] Notă pentru editor: A nu se corecta Madona cu Madonna sau Madonna cu Madona. La data la care am scris acest text nu mi-era clară ortografia corectă. Distincţia dintre n şi n+1 e totuşi atât de mare...
