Ținându-și respirația, privi pupilele închise la gura peșterii personale. Pretenții filarmonice. Viori în caverne. Aere de identitate națională manelizată. Blocajul inspirațional individ-în fața-masei: un zid cu stalactite de plastic. Lângă picurii de transpirație, idei sugrumate, mâini pietrificate. O barieră culturală. Ne ținem de ea. În depărtare. Ea. Pădurea. În canalul înfundat. El. Aerul.
deschid ochii.
deschid porțile percepției. impulsuri solare. fără timp de saudade.
Tocmai s-au închis ușile la metrou. S-au trântit porțile cuștii. Iar eu am rămas pe dinafară. Am ales să intru. Bezna masei căreia îi aparțin. Îmi cumpărasem, dară, o carte și citeam din ea. Încerc să nu mai cumpăr cărți noi. Kitsch. Ecologie. Modernitate. I-Phone. Eu-Telefonul. Postmodernitate. Pronoid = cel care în antiteză cu paranoicul, crede că toată lumea este acolo pentru a te iubi, nu pentru a te înfunda. După aceea am adormit și, în vis, am spus "laters nokia" în loc de "dire straits", iar ulterior, pe un panou, chiar scria "dire straits - laters" deși trupa nu cunoaște acest ultim truc al minții mele. Cele mai adânci vise le am în patul îmbibat în ulei de eucalipt. Chez moi. În siguranță. Venin în venitul toamnei. Panourile solare nu urlă publicitate. Umbra unui copac nu-mi mai ajunge. Le truck c'est que... Sunt buricul Universului în explozie. Vidul. NO ON AIR...
În restul timpului, înșiruiam cuvinte unul lângă altul. Zburau din mine, chiar dacă era o viață efemeră și puțină, ce le ofeream. Timpul arunca resturi de vibrații atemporale. Aceleași molecule începuseră să zburde cu zâmbetul atomic pe buzele rujate cu sclipici.
Începusem, continuam însă, de la o vreme, seară după seară de toamnă, să simt pe propria piele bombardamentul, să am confirmarea eșecului bombei cu ulei de bambus. De închis, nu puteam să închid ochii. Îmi era teamă să deschid larg ferestrele. Le trântesc brutal a proasta. Simțurile îmi erau prea atrofiate ca să merg drept, în beznă. Bezna avea gust de Mătase á la Baricco. Eram singură, eram cu chakrele despicate aveam nevoie de un maestru pentru gândurile mele sălbatic încurcate, pe unde hălăduia maestrul meu zen din vara trecută?! dar tot ce găseam era: Aerul. Stăteam în apnee. Aveam ceva: l'air du rien.
eram cu ochii închiși.
eram închisă în ochii receptorului.
Un preot bătrân trecu pe lângă o piață și spuse, uitându-se către o femeie și un bărbat, care vorbeau, așezați pe o bancă: "mergeți acasă, că s-a-nserat". Și zâmbea.
"da, părinte, mai stăm puțin și mergem".
patru oameni au simțit atunci că
asfințea
soarele.
Preoții lipseau de la reuniunea noastră comercială. Eram în fum de săpunuri cu iz biologic și în șaluri de Kashmir non-violente. Pașnic. Un maratonist privea civilizația la apus de expatriere. Out cu exoticul. Soarele cădea rupt de oboseală. Omul fără Aer. Zămbea.
1 octombrie 2009 - dar oricând, altminteri.
Oriunde, oricând... până la capătul Spiralei.
Aerul se învigorase în jur, viața căpătase suflu, ritmurile regăsiseră sensul.
Aerul se rarefiase. În jur, viața începea să capete un suflu sacadat. Ritmurile își pierduseră din ritmicitate. Ne aflam în fața unui capitol ratat. Zidul se cerea despicat. Aerul rămânea solitar.
deschide ochii
gata cu incantația. azi s-a inventat Codul de Bare.