Sfera, un bolovan mare ca o lună plină de... vid, intră însă prin perete. Şi, fără să ştiu cum, mâna care o ţinea, din inerţie, pătrunde şi ea prin suprafaţa netedă. Nu-mi rămâne decât să o urmez şi să intru şi eu de partea cealaltă.
Mă aflu acum în lumea sferei şi a zidului.
Volumul şi suprafaţa...
Volumul corpului meu, împrejmuit de suprafaţa epidermei, un fel de picătură imperfectă şi multiformă, încearcă să se adapteze spaţiului nou în care mă aflu. Sunt tot cu faţa spre zid. Dar de partea cealaltă. Fără să întrevăd nici o spărtură vizibilă prin care să mai pot reveni.
Simt în spatele meu un hău necunoscut pe care însă nu-l văd pentru că privirea îmi este ţintuită dincolo, îndreptată exclusiv şi cu jind înspre realitatea lumii de unde vin.
Mâinile mi se opresc brusc cu palmele lipite de zid ca de un geam. Apoi îl mângâie din ce în ce mai frenetic căutând vreo ieşitură de care să se agaţe, ca să mă caţăr şi să pot sări de partea cealaltă. Negăsind însă niciuna palmele revin, cad şi ricoşează brutal. Cu o viaţă proprie, numai a lor, ca două cuţite ascuţindu-se între ele. În timp ce corpul loveşte din ce în ce mai puternic peretele încercând să-l spargă, să-l dărâme. Zidul, neclintit, rezistă şi, făţarnic, îmi întoarce loviturile una câte una.
Cad pe podea. Aceasta mă respinge ca şi cum aş fi un dovleac de cauciuc umflat până aproape să crape. Săriturile devin din ce mai puternice, picioarele din arcuri devin aripi si mă aruncă în toate părţile. Fără ca eu să-mi pot desprinde privirile de la suprafaţa din ce în ce mai ceţoasă a zidului.
Corpul îmi devine ceaţă şi el. Apoi o substanţă mai vâscoasă ca un fel de lapte. Până ce se scurge pe podea. Constat că nu mai pot vedea zidul pentru că şi ochii mi se scurseseră, cu privire cu tot, pe jos.
După o clipă de neant total, o descărcare electrică de jos în sus, un fulger pe dos, îmi zguduie toţi atomii. Realizez că am devenit chiar eu sfera pe care, cu secole în urmă, o aruncasem jucându-mă (cu focul, o pot spune acum) înspre suprafaţa netedă, de cealaltă parte a zidului.
Mă ridic uşor în aer şi aici de abia acum începe... dansul.
***
Je trace dans l'espace le contour d'une sphère. Avec la consistance d'une bulle de savon. Je l'entoure doucement avec la main pour qu'elle n'éclate pas, mais ne s'échappe pas non plus, et la lance vers le mur d'en face. Le bras tout entier serpente comme un torrent d'eau en suivant le mouvement de la main, des doigts et de la paume en forme d'auget. Un auget avec les ondulations gourmandes d'un polype au fond terrifiant de la mer.La sphère, un gros caillou rond comme une lune pleine de... vide, traverse le mur. Et, sans trop savoir comment, la main qui la tenait pénètre également, par inertie, à travers la surface lisse. Il ne me reste plus qu'à la suivre et passer moi aussi de l'autre côté.
Je me retrouve maintenant dans le monde du mur et de la sphère.
La surface et le volume...
Le volume de mon corps enveloppé par la surface de l'épiderme, une sorte de grosse goutte imparfaite et multiforme, essaie de s'adapter à l'espace où je me trouve.
Je suis toujours face au mur. Mais de l'autre côté. Sans aucune brèche en vue par laquelle je pourrais éventuellement tenter de revenir. Je sens derrière moi un vide inconnu, un espace que je ne peux même pas voir car mon regard est toujours cloué de l'autre côté, dirigé exclusivement et avec convoitise vers la réalité du monde d'où je viens.
Mes mains s'arrêtent brusquement avec les paumes collées au mur comme à une vitre. Elles commencent ensuite à le caresser de plus en plus frénétiquement cherchant une quelconque proéminence à laquelle pouvoir s'accrocher et dont je pourrais éventuellement me servir pour grimper et resauter de l'autre côté. Ne trouvant rien, les paumes reviennent, les mains retombent et ricochent brutalement, acquérant leur propre vie. Comme deux couteaux que l'on aiguise en les frottant l'un contre l'autre. Mon corps frappe de plus en plus fort le mur en essayant de le casser, de le faire tomber. Inébranlable, celui-ci non seulement résiste, mais, sournoisement, me retourne coup pour coup.
Je tombe. Le sol me repousse comme si j'étais une vessie en caoutchouc gonflée à bloc. Les sauts deviennent de plus en plus puissants. Les jambes, des ressorts, deviennent des ailes et me jettent de tous les côtés. Sans que toutefois je puisse dégager mon regard de la surface de plus en plus brumeuse du mur.
Mon corps devient brouillard lui aussi. Ensuite une substance plus visqueuse, comme du lait. Qui finit par se répandre par terre. Je constate que je ne peux plus voir le mur car mes yeux, eux aussi ont coulé au sol avec le regard vers le bas.
Après un instant de néant total, soudainement, une décharge électrique d'en bas vers le haut, un éclair à l'envers, secoue tous mes atomes. Je réalise que je suis devenu moi-même la sphère. Cette sphère que j'avais, il y a des siècles de ça, lancée en jouant (avec le feu, je peux le dire maintenant) contre la surface lisse de l'autre côté du mur.
Je m'élève doucement dans les airs et maintenant seulement commence... la danse.