23.11.2009
Wien Méridien

La rutiniera întrebare Qu'est-ce que se passe?, am primi răspunsul: La vie se passé. În acest sens, intuind, dar neînţelegând principiile unei existenţe incoerente, mă găseam cu conştiinciozitate pe autostrada serotoninei. Tu şi eu făceam din nou schimb de scene. Wien, deci, la final de vals.

În loc de Flex Club, Le Meridien Hotel. Cercuri imaginare, trecând prin cei doi poli reuniţi pentru a găsi punctul de reper pentru determinarea longitudinii geografico-senzoriale. Pasaje de Twin Peaks şi Elfriede Jelinek laolaltă, opere de artă decorativă înghesuite într-un spaţiu proiectat după legile freneticului. Auriul spiralat, culorile ţipătoare de cocaine nights, neoane care să-ţi fenteze iluzia despre spaţiu şi timp, să-ţi ademenească simţurile atrofiate, să te machieze strident pentru a face faţă măştilor. Buzele metalice dintre ascensoare îngânau un mecanic ciripit de ciocârlii. Fanfareeee! Să cânte lăutarii la nunta mută. Hic et nunc. Pe orizont cădea meridianul tăcerii, în oraşul muzicii.

Între timp, în planul memoriei se recrea meridianul parizian. Confuzia pe meridianul de Viena încearcă să-mi zică ceva. Nu pricep. Mă culc într-un culcuş de fân şi mă trezesc într-un muzeu de artă bolnăvicioasă. Aspru pentru fiinţele solare. Cineva te-a uitat în Centre Pompidou peste noapte. Eşti aţâţat să pricepi o rochie croită dintr-un sac de dormit, ca cel pe care îl foloseam pe betoanele din Herculane, să beleşti ochii la luminile de chef middlesex, să înoţi într-un acvariu cât un pat procustian, să priveşti culorile meselor întinse pentru a fi reciclate. Specia asta umană, în ultima sa fază. De unde această ahtiere după artificial, aseptic, chimical? Să vină naibii odată transcedenţa aia! Ce ziceau mayaşii ăia, că nu mai am răbdare încă doi ani. Pax vobiscum. Păi cum?

O plimbare printr-un oraş mare este motiv de întâlnire cu SIE şi cu eternele ziduri din capul personal sau din capul lui Hundertwasser. Şi, deodată, percepţia începu să se simtă în largul ei. Uite, încă unul care vedea zidurile disproporţionat. Coloane aparent instabile, bile de Alice în trip psihedelic, table de şah spaţial, desene cu sens pur personal. Simt o uşurare metafizică. În sfârşit, unul care clădea spaţiul cu legile haosului şi ale jocului. În plus, în casa Hundertwasser trăiesc oameni adevăraţi, în apartamente sociale. Muzeul era în altă parte, pentru turiştii înfometaţi. Şi noi. Săream pe şotronul vertical mestecând ciocolată de ghimbir. Azi n-am chef de izolare. Aş vrea să fiu un zid Hundertwasser. Un pod peste o sută de ape, cu zece motoare şi oameni pe care nu i-ai mai văzut din perioade preistorice. Perioadele adevărului. Au trecut şi alea. Niciodată în aceleaşi ape. La scăldat. Bifă şi mai departe. Azi nu se leagă stelele alea. Poate mâine.

11:11. Living Room cu hang drum şi Dead Man-ul lui Jim Jarmush. Lipsa absolută de sens atacă atunci când te aştepţi mai puţin. Pierderea echilibrului se manifestă prin flegme şi senzaţii de vomă, pe un fundal ritmic Fibonnacian. Evoluţia înseamnă simplificare. Ne reducem la Zero. Mă întorc acasă. La neo-oameni (nu de la neoane).

Meridianul constant de Bucureşti

Se desfăşoară între parcelele dinainte cunoscute. Ba nu, se desfăşoară în necunoştinţă de cauză. Ce nu cunosc? Ce nu recunosc? Merg în oraş, îl colind, mă afund în frunze, vorbesc, merg. De ce mănânc? M-am născut într-o cameră mică de bloc, cu alt bloc în faţă, cu alt bloc urmând, cu altele construind un culoar lung şi cilindric convins de ferestre în jur. Mici obiceiuri devin arhetipuri. La masa de parastas, rudele se adună şi se cunosc - dar nu se recunosc. Am crescut. Suntem mari, acum... îi putem cunoaşte mai bine pe cei care au fost în această lume înainte. Mătuşile vor să emigreze. Franţa sau Africa de Sud - opţiuni pe o hartă care nu-mi spune nimic vizavi de neam şi de unitate.

La muzeu mă întâmpină o muzeografă hapsână. Zice "stai!". Flutur mâna de la una dintre zecile de ferestre înconjurătoare. Muzeografa încearcă să alunge şoarecii cu mătura... iar ei sunt confuzi, şterg tot ce le iese în cale. Mi-e frică. Mătuşile mele sunt departe, în Africa, În capitalism... nu mă salvează nimeni. Şoarecii aleargă bezmetici, iar muzeografa care nu pricepe că are un muzeu de apărat şi de deschis, se lasă şi ea în bucuria alergatului dement, de dragul mişcării.

Blocurile se contopesc într-o teroare ascunsă. N-au nici o legătură cu vreo bibliotecă nesfârşită. O magazie, poate... vălmăşită şi pradă uşoară catastrofelor vreunui dulap dezechilibrat subit.

Mătuşile privesc din lumea lor, bunicile la fel, eu merg pe străzile Bucureştiului... nu recunosc nimic. Modelul de cunoaştere, îngăimam; muzeografa mă priveşte din spate de tot, îmi întinde placid regulamentul, închide poarta. Rând pe rând se dizolvă şi restul peisajului.

Undeva, aveam şi eu o fereastră, v-am mai spus. Futu-i... în jur, însă, a dispărut tot. zâmbeam, poate, şi şoarecilor le-a fost milă de mine, nu m-au şters. M-au lăsat să plutesc.

De pe vapor... din visul câinilor desene-animate, din cel al tigrilor care prădează suav şi tandru un oraş, flutur mâna. Am cu mine rama de la fereastră. Picură vopsea în jur. Arhetipurile... erau un vânt în zare.

Mă trezesc. Sunt în centrul vechi. Cumpăr o mică icoană ruginită şi cuminte. Primesc. Lângă cântă flaşneta. desfăşoară un sunet ros... şi ea...

expoziţie fără vânzare

0 comentarii

Publicitate

Sus