Artişti şi Homo Sapiens în Prezentul Continuu

Acest text este pentru toţi cei artişti fără ca măcar s-o ştie.
Acesta nu este un text. Este o constatare. Nu se ştie cui îi va fi de folos. Mie, ţie. Nouă.

Este pentru toţi cei care s-au născut într-o lume pe care cu greu ajung să o dibuiască. N-o înţeleg, nu-nţeleg cuvintele din ea. Le ia mult până să descifreze geometria, li s-a învârtit mintea după un soare fals. Toţi cei care s-au născut şi au trăit în lume, dar departe de ea. Dintr-un foc apus... toţi cei care-ar vrea să fie ei înşişi dar nu pricep destul, deocamdată.
Este pentru toţi născuţii şi făcuţii, pentru lumea de care se izbiseră. Ea le oferise logică şi simţire. Fără cuvinte. Lumea lor se clădea pe cele două caracteristici de bază ale omenirii. Frica şi lenea. Mediul lor era o luptă. Ei, oamenii începuturilor nu trăiau departe de sinele primitiv. Orice altceva ar fi însemnat extincţie. Ei nu ştiau să fie ei înşişi. Erau forţaţi să existe. Prin forţa focului. Soarele era sigurul reper real.

Toţi cei care sunt scriitori fără să publice nimic. Nu-nţeleg procesul care transformă un rând de nimic într-o vedetă mare. mărunt. Nu-nţeleg sistemul parşiv de folosire a a cadrului social prezent şi a oamenilor-cheie... oamenii mei ratează partea aceea de minciună. Se chinuie să iasă la iveală dar ceva îi opreşte să mintă, să se zbată. Scriu la ei în cochilie. Scriu.
Oamenii mei nu scriu, nu cântă, nu pictează. Nici măcar nu ştiu să vorbească. Ştiu să adulmece sângele, lupta, sexul, hrana. Nu ştiu să scoată la iveală nimic în afară de sensul prezentului după prezent. Moştenitorii mei se zbat pentru semenii lor fizici. Memoria lor este o cochilie închisă. Visează la adăpostul focului în plan fizic. Noi visăm la a patra dimensiune.

Toţi făcătorii de muzică ce nu o trimit instant, ambalată în furăciuni rostite pompos, către cei care ţin în mâini frâiele pieţei. Rândurile mele sunt pentru cei iubitori de atins şi mlădiat sunetele; la ei în carapace. Locul strâmt devine larg. Vibraţie. Înconjur pur pentru pământ. Chemări şi bocete şi plânsete şi dor şi mit şi alte paradigme din sunet pentru sunet. Oamenii mei sunt timizi, dar, la ei în carapace, îndrăznesc să caute fiinţa. Lumea să fie, mişcătoare.
Toate generaţiile continuă să escaladeze Sensul abstract. Fiecare în stilul său, dulce sau amar. 80 de mii de ani lumină. Oamenii Soarelui aderă la vibraţia aerului produsă de aripi primitive. Ocolul lumii, în 80 de mii de ani de foc. Fumul produs de gazele roboţilor ne înfundă simţurile resuscitate doar cu parfumuri tari. Oamenii mei nu cunosc simţul fiinţei. Ei caută căldura pielii şi sunetul apelor. Carapacea lor este un acvariu închis ermetic. Lumea lor este statică dar vie. Râsul lor era simbolul evoluţiei. Pasărea de foc avea să-şi arate toanele mai aproape de zilele noastre. La fel de limitate.

Sunt din cei care desenează. Nici măcar nu ştiu că ceea ce fac ei, se poate numi desen. Poate schiţă sau pictură. Nu ataşează linii şi forme de un nume. brambura. Sunt toţi cei pentru care măruntul travaliu e doar o parte de existenţă. Oamenii mei caută echilibrul, poate, caută asemănarea, poate, caută originarul, poate.
Sînt dintre cei care îşi pictează autoportretul nu pentru a-şi dezvălui frumuseţea, ci pentru a elibera un monstru. Travaliul este preludiul existenţei. Urmează fuga după echilibru. Originalitatea individului se manifesta prin apartenenţa la un trib care să-i recunoască utilitatea. Pe vremea când focul însemna viaţă, fiecare îşi cunoştea locul în spaţiu. Timpul era jocul unui pendul de gheaţă. Simetria însemna stagnare. Ordinea rezulta din interacţiunea subiecţilor cu mediul. Nu exista alt sens în afară de atârnarea de prezent. Astfel se schiţa istoria frumosului şi a grotescului, deopotrivă. Paradisul era un somn de foc.

Şi alţii tot aşa.
Generaţia următoare va fi a copiilor luminii. Au ba.

Îi caut pe toţi aceştia, şi ei la rându-le căutători de aur nenumit încă. O societate nevăzută; firul de legătură e subţire, dar niciodată nu se va rupe, oricât de mulţi centauri vor con-lucra pentru multiplicarea labirintului. Se cunosc sau nu se cunosc, aspiră unul către celălalt, stau în subteran, încearcă să creeze, nu reuşesc, tânjesc, nu vor să se lase mâncaţi, le lipseşte orgoliul, chemarea e slabă în ei, dar acolo, dar acolo, pentru toţi cei care, puţin se recunosc aici, da, am scris rândurile acestea. şi altele.
Se găseau ei şi singuri. Supra-Vieţuitorii, cu supra-punerile lor geometrice şi cu arcadele sparte de sistemul binar, coordonat de legile haosului intergalactic. Acest manifest nu este pentru întoarcerea la esenţe tari. Acest manifest este pentru dizolvarea orgoliilor prin orologii solare. Aceste rânduri sînt rândunici umane. Calea va fi urmată fără urme de teamă. Nu se lăsau mâncaţi de rugină. Beau apă vie şi mâncau jar. Moştenitorii erau ei. SupraVieţuitorii sîntem noi.