Atelier LiterNet Personale Şantier

A fi nor / Etre nuage

Gigi Căciuleanu

06.12.2009

A fi nor... Să te laşi dus. Prins, răsturnat...

Să fii liber. Ca şi ei.

Călători insesizabili, insaţiabili dansatori. Perturbatori ai cerului. Trăind doar din apă şi amor...

Să te îmbeţi de a lor mişcare. Să te bucuri de efemeritatea lor intensă şi egoistă. Fără trecut. Fără viitor. Să te laşi conjugat, ca şi ei, numai la mai-mult-ca-perfectul infinit(iv)ului.

S-ar putea crede că singurul lor scop n-ar fi decât să ne tot joace aşa cum vor ei. Pitindu-ne din când în când soarele.

Câteva capricioase variaţii pe tema:

... a ascunde soarele dozând în mod savant intensitatea pentru ca redescoperirea-i să fie de fiecare dată o bucurie şi un prilej de minunare...

... o asamblare de puncte răsfirate, fragmente de cer...

... zdrenţe dezordonate de aer şi apă ce se întrec care mai de care să acopere, printr-un joc de spectaculoase intermitenţe, soarele, EL, solitar punct umflat, concentrare extremă de sălbăticie celestă, imuabil în ale sale tabieturi, vital, prin a sa mişcare, pentru existenţa însăşi a stagnantelor tenebre...

Soarele... La prima vedere ne-ar putea (a)părea doar ca un volburos bulgăre de foc sfidând cu impubera sa inconştienţă dezordinea universală... văzut însă de aici, de printre nori...

... superbul sclav cu privire de stăpân, legat fedeleş pentru (aproape!) întotdeauna de cerescul său ciclu ca un, pe de-a-ntregul gol dar strălucind de plăcere, Sfânt Sebastian străpuns de săgeţile oarbe ale privirilor noastre uluit de fermecate. Un super viril si dezlănţuit Prometeu prefăcându-l în cenuşă pe zilnicul si o! cât de tâmpitul său vultur schingiuitor.

... superbul stăpân cu mişcări de sclav a cărui de nesuportat privire sporeşte cu senzuală turbare energia a tot ceea ce mişcă. Pe cea a norilor care dansează. Si pe a noastră, cei care dansăm pe sub nori.

Să devii tu însuţi nor de atâta dansat cu ei...

... Un nor e mereu tânăr. Nu moare. Nu se pierde. Câştigă întotdeauna. Se transformă. Se tot face şi se desface. Vi se prăbuşeşte în cap atunci când nu se mai poate suporta. Sau, atunci când nu mai suportă pământul, se ridică încetişor pentru a se reforma alb-zâmbitor deasupra capetelor noastre hrănindu-se din noi, din fiece strop de sudoare, din fiece lacrimă, din bucuriile şi visurile noastre. Şi din ale noastre dansuri... de fiece pas al nostru, de fiece mişcare, de cel mai mic suflu... de fiece suspin de plăcere sau de sfârşeală...

S-ar putea oare să ne închipuim frumuseţea cerului fără nori? Sau lumina zilei fără acele imprevizibile rupturi de umbră?

Rebeli spărgători de simetrii. Asasini ai uniformităţii. Sfărâmători de lumină...

Să fii nor...

Între soare si noi, precum ne sunt si dansurile, norii nu ar fi poate altceva decât nişte minunaţi sfârtecători de normalitate...

Nuages. Se laisser emporter, prendre, renverser.

Être libres. Comme eux. Passagers insaisissables, insatiables danseurs. Perturbateurs du ciel. Vivant seulement d'amour et d'eau...

Se saouler de leur mouvement. Jouir de leur éphémèrité intense et égoïste. Sans passé, sans futur. Être conjugués, comme eux, uniquement au plus-que-parfait de l'infini(tif).

On dirait que le seul but des nuages est de se jouer de nous. En nous cachant de temps à autre le soleil.

Quelques variations capricieuses sur le thème:

... cacher le soleil en dosant savamment les intensités pour que sa redécouverte soit à chaque fois une joie et un émerveillement...

... assemblages de points dispersés, bouts disparates de ciel...

... ces désordonnés lambeaux d'air et d'eau que sont les nuages, se relayant pour couvrir par un jeu tarabiscoté d'intermittences spectaculaires le soleil, LUI, gros point solitaire, concentration extrême de sauvagerie céleste, immuable dans ses habitudes, vital, dans son mouvement, pour l'existence même des stagnantes ténèbres...

Le soleil... À première vue et de loin, il arrive qu'il puisse nous (ap)paraître comme une boule de feu tourbillonnante, narguant avec son impubère inconscience le désordre universel...
Mais vu d'ici, de la couche mouvante des nuages...

... Ce bel esclave au regard de maître, attaché à tout jamais, ou presque! à son terrible cycle céleste tel un, entièrement nu mais rayonnant de plaisir, Saint Sébastien transpercé par les flèches aveugles de nos regards éblouis. Un super viril, déchaîné et ravageur Prométhée ayant réduit en cendres son stupide et quotidien aigle tourmenteur.

... Ce beau maître aux mouvements d'esclave dont l'insoutenable regard décuple avec rage et sensualité l'énergie de tout ce qui bouge. Celle des nuages qui dansent. Et la nôtre, qui dansons sous les nuages.

Devenir soi-même nuage à force de danser avec...

... Un nuage est toujours jeune. Il ne meurt jamais. Il ne se perd pas. Il gagne toujours. Il se transforme. Se fait et se défait. Il vous tombe dessus lorsqu'il ne se supporte plus. Ou bien, lorsqu'il ne supporte plus la terre, il remonte imperceptiblement pour se reformer joyeusement au-dessus de nos têtes en se nourrissant de nous, de chacune de nos gouttes de sueur, de nos larmes, de nos joies, de nos rêves. Et de nos danses... de chacun de nos pas et mouvements, de chacune de nos respirations... de chacun de nos soupirs d'aise ou de lassitude...

Pourrait-on seulement envisager la beauté du ciel sans les nuages? Ou la lumière du jour sans ces imprévisibles déchirures d'ombre?...

Rebelles briseurs de symétries. Assassins de d'uniformité. Casseurs de lumière...

Être nuage...

Car, entre le soleil et nous, les nuages, comme nos danses, ne sont peut-être rien d'autre que des merveilleux déchiqueteurs de normalité...