Valahul din Sinai

Adresăm mulţumirile noastre postului Radio Europa Liberă pentru permisiunea de a reproduce textele difuzate de Edelina Stoian, [email protected] .


Cine nu cunoaşte amărăciunea vieţii, nu-i poate aprecia dulceaţa, spune un proverb beduin. Proverb devenit un ritual al legendarei ospitalităţi a beduinilor. Cei care îi vizitează în peninsula Sinai, în pustiul Neghev din sudul Israelului, în Egipt, Iordania, Siria, Maroc sau Sudan, sunt întâmpinaţi cu o cafea tare şi amară, fiind serviţi apoi cu ceai fierbinte şi dulce.

Cuvântul beduin, pătruns în limba română prin filiera franceză, îşi are originea în limba arabă - badu sau bedu însemnând locuitori ai pustiului - şi sugerează celor mai mulţi chipuri aspre, arse de soare, straie negre fluturând în vântul fierbinte al pustiului, nisipuri mişcătoare, caravane. Timp de secole astfel de imagini nu au fost departe de adevăr. În pustiurile din Orientul Mijlociu şi din nordul Africii numeroasele triburi de beduini nomazi străbăteau deşertul cu cămilele şi turmele de oi şi capre, mereu în căutarea unor oaze, a unui teren fertil. În astfel de condiţii vitrege, cea mai mică încălcare de teritoriu nu era uşor uitată sau iertată, iar respectul beduinilor pentru pericolele şi greutăţile vieţii în pustiu le-a dezvoltat un profund simţ al ospitalităţii. În liniştea apăsătoare şi singurătatea pustiului, simpla apariţie a unui străin este un eveniment. Este primit cu interes, generozitate şi politeţe, valori pe care nomazii continuă să pună preţ şi care se reflectă în muzica, poezia şi proverbele beduinilor.

Astăzi, însă, imaginea locuitorilor pustiului este ambivalentă: doar o mică parte din ei mai sunt nomazi, mai ales în ultimele decenii mulţi beduini, în special tinerii, renunţând la un mod de viaţă strict bazat pe vechile tradiţii în schimbul vieţii moderne. Cultura beduinilor a supravieţuit, însă, fiind apreciată din ce în ce mai mult ca o raritate. Sistemul tribal a rămas intact, la fel şi mândria şi nevoia beduinilor de libertate, de a se împotrivi constrângerilor de orice fel. A rămas neschimbat şi statutul femeilor. Ca forţă de muncă femeia este indispensabilă, are putere de decizie când e vorba de copii, dar în multe privinţe este discriminată: nu are voie să divorţeze, doar bărbatul poate lua o astfel de decizie, în cazul morţii partenerului bărbatul se poate recăsători, dar femeia trebuie să rămână văduvă toată viaţa şi, în lipsa soţului, să se dedice copiilor până la adânci bătrâneţe...

Femei sau bărbaţi, beduinii sunt cu toţii povestitori captivanţi. Uneori povestesc în... româneşte. Cel puţin unul dintre ei. La mănăstirea Santa Caterina din sudul Peninsulei Sinai. Cu ani în urmă, vizitatori ai mănăstirii, care vorbeau între ei româneşte, au avut marea surpriză de a constata că sunt înţeleşi de un beduin întâlnit în cale, care îi asculta cu interes şi care, cu ajutorul translatorului, dar folosind şi câteva cuvinte româneşti, i-a delectat cu o poveste poate inventată, dar transmisă ca adevărată prin viu grai, din generaţie în generaţie. Să fi fost oare beduinul român un urmaş al sclavilor aduşi în Sinai în secolul 6 din Valahia, Bosnia şi Anatolia? Cert este că robii aduşi de Împăratul bizantin Iustinian pentru a construi mănăstirea Santa Caterina s-au amestecat ulterior cu beduinii din triburile arăbeşti, convertindu-se cu toţii, în secolul 7, la islamism.