Totul a început - cum altfel? - cu o călătorie. O călătorie cu trenul în Statele Unite. Pasagerul, un inginer belgian pe nume Georges Nagelmackers, s-a întors în 1881 în Europa ferm hotărât să nu se mai lipsească niciodată de luxul unui vagon-restaurant. Primele vagoane-restaurant de pe continentul european au fost construite de inginerul belgian; la începutul secolului 20 circulau peste o mie de astfel de vagoane, cu listele de bucate încă scrise de mână. În timpul primului război mondial a luat fiinţă şi s-a extins cu rapiditate MITROPA, firma de vagoane-restaurant si de dormit despre care însuşi Majestatea Sa, Împăratul Wilhelm al doilea a exclamat: E clar, roaba nu mai poate fi oprită! Numele MITROPA (din germanul Mitteleuropa, Europa Centrală) a rămas neschimbat de-a lungul generaţiilor, dar vremurile s-au schimbat.
Muzeul din Nürnberg
La început, în vagoanele-restaurant, doamne elegante şi domni curtenitori ciocneau cupe de şampanie, astăzi se serveşte bere (numai în trenurile germane se beau în fiecare an aproape 3 mii de hectolitri de bere). Nici mâncarea nu mai este ce-a fost odată. Dar, fiecare schimbare cu dezavantajele şi avantajele ei. Unde mai poţi găsi, de pildă, supă de ananas cu ardei iute dacă nu în vagonul-restaurant? (nu că ăsta ar fi neapărat un mare avantaj). Trenurile nu mai circulă, însă, astăzi cu viteza de la începutul secolului, distanţele se micşorează înghiţite în mare viteză de bolizii ultra-moderni care vor să concureze la sol cu aparatele de zbor aşa că, din lipsă de timp, specialităţile proaspăt gătite sunt înlocuite din ce în ce mai mult cu mâncăruri congelate şi reîncălzite şi nu e de mirare că numărul pasagerilor care zăbovesc în vagonul-restaurant se reduce pe măsură ce dispare şi iluzia pe roţi a unei frânturi din viaţa de lux.
Dar nu e vorba numai de mâncare, vagonul-restaurant a însemnat întotdeauna mult mai mult decât atât. A fost mai presus de toate o idee îndrăzneaţă, ideea de a opri în loc timpul şi spaţiul, pentru ca oamenii să se poată întâlni şi apropia, să poată comunica, a fost ideea materializării unei iluzii chiar cu riscul ca iluzia să se spulbere la următoarea destinaţie sau la primul semnal de alarmă. Viteza atrofiază simţul distanţei, un loc închis micşorează spaţiul, creează şi încurajează intimitatea. Pentru cei mai mulţi călători tocmai foamea de intimitate şi comunicare este ceea ce îi atrage în vagonul-restaurant, nu neapărat mâncarea, chiar dacă multora le place să creadă că dragostea trece prin stomac.
Decizia a fost luată. După anul 2005 în Germania nu va mai exista nici un vagon-restaurant, mâncarea reîncălzită în tăviţe sterile va fi servită ca în avioane pasagerilor înghesuiţi pe scaune. Călătorii vor trebui să suporte apropierea şi firimiturile vecinilor. Dar poate că în felul acesta va apărea un nou gen de apropiere, o apropiere pe care nu mai trebuie s-o cauţi în vagonul-restaurant, ci una nesperată, care s-a nimerit a fi lângă tine în mod cu totul întâmplător. Un lucru e sigur: iluzia pe roţi nu va dispărea odată cu vagonul-restaurant.