Cum am făcut eu cârnaţi afumaţi în Africa

În fiecare sâmbăta ori duminica eram invitaţi la braai. Braai e în limba lor ce la americani e BBQ, iar la români: hai sa ieşim la un grătar. Am fost şi la poikikos. La braai se fac boerwust, cârnaţi pe care eu niciodată nu i-am putut mânca, nu ştiu ce pun în ei, coriandru şi alte ierburi, au un gust ciudat, e mândria lor, iar să nu mănânci e jignire mare. Eu am găsit scuza că sunt picanţi pentru mine.

Cârnaţii sunt însă bomboana pe tort, ori pe colivie, pentru că la braai se face şi miel, pui, alte cărnuri cât să hrăneşti un regiment. Se mai serveşte şi o mămăligă alba cu un sos de ceapă şi roşii făcute pe un fel de vas ca un satelit Tv ataşat de grătar. În ţara aia nu găseşti carne afumată ori cârnaţi afumaţi, eu le-am dus dorul. Până când mi-am zis că asta se poate rezolva, carne este, dacă ei fac cârnaţii lor trebuie să găsesc şi maţe, rămâne de rezolvat cu rumeguşul, să nu fie cine ştie ce lemn toxic, aici m-am vorbit cu grecul, a săpat el şi mi-a făcut rost de un sac de rumeguş. Maşina de umplut cârnaţi am găsit la un vânător.

Când toate au fost gata l-am pus pe coleg în faţa faptului împlinit: azi fac cârnaţi, du-te de ia carne şi usturoi. Pe usturoi am dat cât aproape pe carne, am luat carne de porc şi de vită, gata măcinată. Da' când a venit cu carnea, unde să o frământ cu ingredientele? La asta nu mă gândisem. Eu aveam numai câteva farfurii şi am luat cam 50 de kilograme de carne. Spăl, dezinfectez vana o şi flambez şi acolo am frământat cârnaţii. De afumat i-am făcut în apartamentul servitoarei, o casă de alb vine cu o cameră şi o baie numai cu apa rece, lângă casa principală, pentru servitoare.
Noi servitoare nu aveam, nici şofer, nici grădinar, ce sa facă servitoarea în casa noastră cu o saltea, o masa de dus cu tine când mergi la pădure şi doua scaune din plastic? Masa şi scaunele le-am cumpărat după ce ne-am săturat să stăm pe jos şi să mâncam în poziţie turceşte.

Cârnaţii au ieşit trăznet, am făcut petrecere mare, grecului nu i-a venit a crede că există aşa ceva, burul în veci nu m-a mai îmbiat cu boerwust. M-a chemat la Paris sa facă el un poikikos.
La 6 dimineaţa sună la uşa. Gata, azi plecam la Paris.
Cum pe mine nimic nu mă uimea din partea lui zic că bine, da' ce să iau cu mine?
Ia costumul de baie.
Paşaportul?
Nu trebuie paşaport.
Am fost la Paris pe malul râului Vaal. Am văzut şi eu cum se face poiki, bun, dar durează câteva ore bune prepararea.

Pe lângă toate calităţile cu care m-a blagoslovit natura şi nu numai ea, o am şi pe aceea de a fi ateistă. Altfel nu ajungeam să plâng ca o proastă ce mă aflu, când - ajunsă în Africa de Sud, la Capul Bunei Speranţe -, am văzut linia de demarcaţie a celor două oceane; când am simţit atât de aproape cerul, atât de ale mele oceanele şi când în mintea mea păgână, am mulţumit tuturor Dumnezeilor omenirii că m-am născut şi că mi s-a dat momentul acesta de bucurie. Ştiam că nu va dura prea mult, dar l-am sorbit cu toată fiinţa, cu tot sufletul şi m-am umplut de el cât să-mi ajungă pentru un alt mileniu. Eram conştientă că într-o zi se va termina cu mine şi am încercat să-mi las un picur din suflet în apele oceanelor... Nici azi nu am nevoie de scoică să le aud şoaptele... Închid ochii şi le aud atât de aproape şi le văd atât de albastre, iar pe buze le simt sărutul sărat şi...

Geta