| Despre acest echilibru fragil Viaţa este în acest moment post corporatist un ligament prea lax, pe care se sprijină o existenţă bipolară. După privitor în monitor, monitor de schi pe pîrtiile alpine austriece. Sau din nou despre legile coerenţei. Muntele a fost călăuza viitorului. Prezentul este acum un munte tehnologizat, avatarul unei lumi sigure. Alunecarea pe aceste pîrtii nivelate este un chef la care bei vin atît cît să dai bine. Secretul este să ştii să te retragi la timp. Progeniturile unei naţiuni odată imperiale sînt acum experiment. Prima grupă de studenţi pe care îi am pentru prima oară în viaţa mea este o clasă de elevi britanici, crescuţi pe o insulă, trimişi la zăpadă cu forţa. Ligamentul-enigmă îmi stă ca un drob de sare deasupra capului în căutare de echilibru şi o bază. Tînjesc după siguranţă în acelaşi timp în care caut demarcaţia dintre angajament şi libertate. Joc o patetică ruletă rusească, cu fiecare viraj în parte. Siguranţa pe care o eman nu înseamnă nimic în ochii lumii de afară. Acolo se întîmplă lucruri teribile. Acolo se moare în linişte. Visez că mă voi cununa, ca la un vernisaj funerar. În timp ce îmi văd de acest zămbet montan, cîştigat din întîmplare, ucid un suflet de muzician. Aleg. Continui să alunec, trecînd cu canturile peste cadavre. În faţa englezilor însă, instrucţia continuă. Plata se face pentru toate. La ghişeul de păcate. Sau la borcane sparte. Poţi fi suma dorinţelor tale. Poţi fi graficul curbelor sinusoidale. Poţi fi orice îţi trece prin minte. Ubicuu şi efemer, ca o pîrtie în ceaţă, ca o pîrtie în soare. Topirea apei din epidermă, topirea apei atmosferice. Din saună în gheaţă, de la extaz la panică. Firele obişnuinţei dintr-o cabană părăsită erau prea puternice pentru a fi rupte şi prea fine pentru a fi observate. Dragă călătorule, eliberează-ţi drumul către Soare.  | Simetrii neobservabile În oraşul cu blocuri, povestaşii se ascundeau de lume. Nici oamenii de televiziune nu erau mai breji şi nu apăreau la înfruntări despre viitor. Dar, altfel privind lucrurile, ce ar fi putut să-i convingă? O vagă căutare artistică? O gaşcă care încerca să-şi fabrice o lume? O întrebare prea mare pentru o audienţă pueril de mică? Şamanii post-comunişti trebuiau să mai fumeze multă istorie pentru a ieşi la iveală adevărul din ei... asta în caz că mai exista ceva în aceste generaţii post-post-experiment, agitate inutil de orgolii. Nu se mai murea ca altă dată. Nu se mai murea de istorie. Seara, la film, m-am ascuns între perne şi puful din minte. Mi-a tremurat carnea şi m-am răsucit din nou în simboluri. Omul din lună murea sub ochii mei şi ai societăţii care-l jucase ca pe jeleu, între palmele poftelor sale. Libertatea nu mai însemna altceva decât o chinuire sinistră. Întristare. Ne oprim şi înghiţim un falafel. Da, şi sarailii... turcii sunt generoşi, ne fac cadouri delicioase. Puţin zahăr, o lingură de nucă şi istoria s-a întors într-un nou mozaic parşiv, pentru că noi suntem cei care acum ne căutăm dinţii dulci prin nămolul românesc. Ne-au înrobit. Mai venim să cumpărăm de la ei. Altă dată, aflu cum stă treaba cu training-ul corporatist. E vorba despre partea stângă, dar şi despre cea dreaptă. Adică, să înveţi să spui ceea ce vrei. Şi nu uita valorile companiei. "dar tu eşti atât de tânăr. cum de cunoşti toate acestea?", "sunt mai mult congruenţe decât sinergii". Mă las purtată de respiraţie, ies în frig, ne-auzim mâine. Când vom vorbi despre radio. Acest indefinibil radio. Femeie oarbă. Câteodată târfă, câteodată pirat. Pierdut între cultură şi politică, între economie şi libertate, ceva pentru fiecare şi fum până la capăt. Dintre mormanele de măşti muzicale care se adună stivă în jurul meu, aleg una necunoscut, denumită vag ca o nuvelă citită altcândva. Cântecul pe care-l ascult acum seamănă cu vântul, cu cerul, nu are cuvinte, nici jertfă, doar lunga memorie a celor care şi-au dat viaţa pentru a pătrunde mai adânc în fiinţă. Radioul îl poartă mai departe, îl transformă în undă, în litere şi cifre, îl duce şi el moare puţin câte puţin; strălucirea iniţială este din ce în ce mai departe; pare, însă, că sămânţa de viaţă se desface în cele 4 x [infinit] zări ale modernităţii. Trebuie, însă, să iei în calcul faptul că, dacă vei pleca la drum căutând bobul de mazăre fină iniţial, vei avea oricând şansa ca la final să ţi se spună ceva sec, dar secular probabil "viaţa e ca un râu lung".  |
0 comentarii
Arhiva rubricii
Kevin Costner şi vecina de la 4IncompletVindecarePregătirea de stat... degeabaCafeneaua cu oameni circulariToate articolele din această rubricăRubricile categoriei
MiscellaneaInvoluntar, tandemPovești la ibricEditorialul de luni dimineaţăCafe del SolDiversiuni şi aluviuniMicile istoriiScrisorile GeteiInsolita de marţiÎntîlniri - De dragosteCuvinte pentru înecaţiRomânia, draga de ea!Jobenul cu iepuraşiŞoseta cântăreţului de bluesinter_ziseBiciclete în BeijingIstorii inventateCompletAbilDrumul spre OzUn pic - alte întîmplări adevăratePoveştile fetei nesăbuiteCum să...Bungee JumpingInCompletAbil fantasticCeaiul de joi dimineaţăFractalul EpicZen şi arta întreţinerii motocicleteiPovestiri minimalistePUNCT...S-a întâmplat într-o joiPraful de pe tobă8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to menBlues LettersCasa cu pereţi de vântBestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)Ora de libertateautoficţiuniViaţa domnului LăzărescuÎntâmplări despre niciodatăJurnal de maimuţeCântece simple49Visăreasa-n colţul bloculuiTotul pe albPentru cine bat străzileAutorulÎnaltă ordine de ideiSticla cu cernealăVieţile altoraColecția de oreSUPER poveştiderapajeJoaca cucuvinteleBalansPublicitate