Închei acum. O etapă. Trei luni, o zi şi patru ore. Ştii: focul din şemineu se stingea, stelele băteau prin fereastra din tavan, ruinele celtice redeschideau sezonul de ritualuri sacre, zăpada se topea sub canturi, clopotele bisericii văzute dintr-un singur unghi băteau puternic, desenul rămînea neterminat în camera din cabana schiorilor şi a snowboarderilor de închiriat, muzica se scurgea în candele, rîsetele din fumul de ţigară se transformau în umbre sinusoidale, stîncilor le creşteau asperităţi, dealurilor le creşteau fire fosforescente, norii penetrau mamuţii gri, soarele ardea pupile şi circumvoluţii, galezii au plecat, ciocolata a perforat un stomac, picurii au pătruns în sauna încinsă, nisipul se scurgea în clepsidră. Auzeam. Timpul se scursese. Se aşternea tăcerea în Tirolul austriac. Veneau ploile. Îmi strîng echipamentul şi mi se strînge inima. Părăsesc cuibul şi cuşca, apele şi formele. Gata cu instructajul. Trecut şi cu Reich-ul Oster-ului sau al Öster-ului şi cu Insula Paştelui. First level. Fin.
Clopotele băteau cu disperare. Primul gong. Punct şi de la capăt. "Il est minuit à Tokyo. Il est cinq heures au Mali. Quelle heure est-il au paradis?"
Împachetez: schiuri Fusion cu striaţii de şarpe, clăpari negri cu infuzii verzi, pantaloni fosforescenţi cu rezistenţă la gheţari, fleece-uri ierbivore, creme puternice pentru oameni puternici, cărţi nedeschise, ghiduri utile, programe de pedagogie germano-spaniolă, şosete performante pentru sportivi cu potenţial, mănuşi de protecţie glacială, pantofi de călcat apăsat, hărţi pentru neiniţiaţi, cartele pentru alunecat şi monitorizat, muzici pentru calmat, căciuli uitate prin maşini, distanţe elongate, ligamente salvate, idei cenzurate, cuvinte înghiţite, hîrtii virgine, hîrtii umplute, imortalizări digitalizate, memorii adînc încrustate, ochelari solari, ochelari acvatici, ochelari de ceaţă, ochelari de ploaie, origami de sticlă, brînzeturi comasate, mere coapte, scorţişoară, boabe de cafea nemăcinată, limbi muşcate, cercuri mişcătoare, nisipuri albe.
Al doilea gong. 7:30. Timpul nu mai avea răbdare. Sau eu?
Despachetez: misiuni îndeplinite, misiuni neîmplinite, aşteptări zdruncinate, apariţii neaşteptate, orgolii nemăsurate, analize cizelate, logici neverificate, cifre panicoase, frunze pictate, conflicte nesoluţionate, soluţii conflictuale, plimbări solitare, paşi de mătase, paşi de kamikaze, uniforme murdare.
Mă întorc acasă pentru o săptămînă. Vin ploile de primăvară.
Final. După mine, potopul.
Dacă nu ştii, aici a venit primăvara. Aerul e cald. Gata cu nopţile pline de frig şi temeri. Mi-am plătit factura la curent electric. A fost scumpă. În alte vremuri nu mi-aş fi permis să fac acest schimb. Să mă scald în luxul de a avea o sursă de căldură tot timpul la dispoziţia picioarelor şi nervilor mei. Iubirea este scumpă. În alte vârste n-aş fi avut parte de ea. Părul stătea strâmb, hainele flendurau anapoda, coşurile invadau existenţa întreagă. Ţii minte cămăşile în carouri şi bocancii ostăşeşti? Cum le-ar fi stat alături?
Dar, ştii, aici a venit primăvara. Câteodată mă mir cât de repede. Câteodată acesta se lăfăie în ceasurile de somn ale dimineţii, în îmbrăţişarea dinaintea unei căni de ceai, în înflorirea lentă a cireşilor japonezi care nu fac cireşe, doar petale de lacrimi rozalii. Chiar ieri ne-am plimbat prin acele împrejurimi. Noi doi şi prietenul meu de demult, ăl mai mândru dintre toţi, proptit acum, din cauza unui accident, într-un scaun cu rotile. Câteodată merg să-l văd..."lumea noastră a apus", aşa spune el. Şi unul dintre bunicii de 100 de ani ai acestei vieţi i se alătură. Împreună, toţi, încercăm să înţelegem Învierea. De la gălăgia din jur ne explodează auzul, ochii ne devin bombe oarbe, iar nările adulmecă sălbăticie.
Împachetez şi eu ceea ce altădată n-aş fi ştiut că am. Ferestre către geometrie, uşi după uşi care deschise închid fără şir spaţiul, pereţi fără umbre, mobilă de consum, mâncare de la second hand, cutii de chibrituri pentru dat foc blând patimii. Plec înspre altă parte a oraşului. Ştiu că acolo, la o intersecţie de noapte, fantasmele încă trăiesc. O femeie cu fiul ei mereu pierzând câte ceva, mereu aplecându-se, mereu întorcându-se, două umbre a căror poveste e goală ca una dintre casele părăsite de lângă, un domn din alt timp, cu umerii largi, atât de largi. Ei toţi trec pe lângă mine, uneori mă întreabă de sănătate, alteori nu. Se miră cumva, dacă mirarea le e îngăduită celor care sunt mereu. Dar, în timpul nostru, să stai sprijinit de un stâlp fără să-ţi fie rău, fără să aştepţi, pur şi simplu să stai, poate fi neînţeles, neclar, o fărâmă de haos.
Să despachetez, atunci. Dintre straturile atmosferei să luăm puţină căldură. Câinii să urle la lună şi la copaci, fără să înţeleagă nebunia înfloririi, răsfrângerii în petale, căderii, fructului. La schit e încă lume strânsă în curte. Până în ceasul de pe urmă nu se ştie sigur dacă a înviat sau nu, cu toate că siguranţa tradiţiei duce negreşit de la anul zero până la începutul veacului şi al tuturor veacurilor. Pun în pământ răsadurile. Mlădiez puţin vocea. Mă dezgolesc şi rămân cum m-a făcut mama. A venit primăvara, ştii.
