Dragă Maria,
Rămăsesem la săptămîna trecută, în care părăseam tura de trei luni prin Alpi, squat de oameni de munte, oameni de chefuri, oameni de o zi, oameni de luni de zile, oameni de o viaţă, oameni de pasaj. Atunci băteau clopote, răsărea soarele printre creste, şemineul era încă aburind, cafeaua avea miros de boabe măcinate, uniformele erau portocalii, tavanul avea culoarea cerului, şi tot tacîmul. Un peisaj nostalgic. Un peisaj rece.
Stop cadru. Imaginea fetiţei de 12 ani curăţînd pahare de vin. Lumina dimineţii îi deschidea părul blond şi culoarea ochilor mi se reflecta în ochii căprui care cereau un sfat. Făceam un ceai de mentă şi începeam. Un cuvînt, o privire, o sinceritate neexersată, o politeţe necenzurată, o atitudine adevărată. Glasul calm, privirea matură, gestica balcanică. Toate vasele dansau în jurul ei. Ordinea neimpusă o călăuzea. Viaţa ei avea repere. Viaţa mea cerea o direcţie. Autoeducarea emoţională, cizelarea extrasenzorială, schimbarea de percepţie, viziunea ei, viziunea celorlalţi. Pringles, Toffifee, Milka, iaurt cu ciocolată, Mascarpone cu Nutella, fondue de ciocolată, un fondue ratat de brînză elveţiană, mîncare indoneziană, mîncare budistă, hălci de neatins, paste de ghimbir, paste cu busuioc, orez basmati, paste de orez, cous-cous, apfelstrudel, cafea cu lapte condensat, ceai Innere Ruhe. Şi deasupra lor, Alexandra. Ea, prietena mea într-o dimineaţă de rămas bun bischofschofenian. Un copil de clasa a 6-a pe care îl ştiu de şase ani. O iau în braţe şi ştiu. Va urma.
Stop cadru. Somn. Un prieten comun ne scrie din India. Acolo, în locul cu statuile kamasutrice, unde am ajuns în loc de templul Zen, se află Tibo care ne scrie. Acelaşi guest house, acelaşi maestru de laughing yoga. Ultimii backpackeri eram noi două. Maria şi Manu, România. Conexiunea rămîne, freza rezistă.
Stop. Acasă. Îmi caut desenele de pe pereţi. Acum e altcineva chez moi. Mă învîrt ca un leu în cuşca invadată. Soarele şi Piaţa Unirii, ochii cunoscuţi şi străzi bătute îndelung. Pasajul se accentuează. Pasajul se conturează. Căţeaua are culcuş în flori movulii. Mese întinse, dealuri cărnoase, lacuri verzui, paşi molateci, paşi nostalgici, paşi cu rumeguş, papuci de Thinsulate, flip flops. Călcam mental pe drumul către casă. Cîmpie, deal, frunze, scoarţă, miros de pămînt, ai mei, ai lor, ai noştri.
Aici. Prinsă în plasă. Pasajul e acasă.
Lanţuri
Dragă Manu, fantastic ce spune Tibo, eh?
Mie îmi sună mai mult a Jules Verne decât a Eliade, o poveste cu cei care la 15 ani erau căpitani şi îşi găseau sfinxul unde nu te-ai aştepta, pe o terasă de restaurant deasupra apei sau într-o baracă dintr-un munte; se-adună şi acolo şi acolo căţărători şi curaj şi aşa se scrie povestea cu lanţuri nu pentru sclavi ci pentru ascensiune.
Dacă tot vorbim de lanţuri, povestea ajunge la Beatles, ştii. Când abia trecuse revoluţia şi mă zgâiam la lumea din jur atunci, de undeva, au apărut aceşti băieţi care cântau lucruri de neînţeles pentru mine. Mi-a luat nişte ani buni, ore de engleză cu mătuşa şi cel puţin 10 oameni, ca să pricep câte ceva dintre reflexele universului lor.
Dacă în continuare vorbim despre lanţuri, hai să pomenim câteva dintre lanţurile de ultimă generaţie personală. Un nume, de exemplu... te poate ţine legat de o viaţă. Te bântuie că o anume realitate îşi duce paralel, umila existenţă. Tu te plimbi prin grădini suspendate, iar numele reuşeşte - fiind doar o înşiruire de litere - să te coboare în vagul cotidian, linşând orice fel de mitologie. Una dintre străbunicile lumii se numea Eufrosina. Îţi vine să crezi?
Dar hai, hai să lăsăm deoparte aceste discuţii, nu mă pricep să vorbesc înţelept despre labirinturi.
Să desprindem lumina de trecut şi restul serii de ce ţi-a vorbit strada mai înainte timp. Eşti dincolo de tot ce ţi-ai imaginat vreodată că vrei să devii. Eşti o poză într-un almanah al vremii. Un fum printre cei care rămân treji în noapte după noapte. Un etaj trei din blocul cu doar trei niveluri. Ceva foarte rar, altminteri. Creştea un brad în faţă. Casele stăteau frumoase, una după alta. Mi s-ar fi părut o nesimţire mare de tot să stau pe terasă şi să-mi beau cafeaua când toată lumea suferă în jur. În principal, ştii, avionul s-a prăbuşit. În cimitir, groparii lasă coliva să devină una cu soarele. Pe drumul dinspre casa părinţilor şi până la corcoduşii în floare ninsă din parc, ploaia cade încet şi nefiinţa pare să fie doar una dintre opţiunile nesatisfăcătoare. Muzica poate să prezică structurile viitoare ale societăţii. Da, se aude cu ochiul liber aceasta. Leisure. Mă uit la vinele de la picioarele mele. Mă gândesc cum am ieşit om din mama mea. Sunt, totuşi, un ghem de energie. Şi tot restul de cuvinte care mă înconjoară. Simţurile mi s-au deschis. Sunt parte din schimbarea lumii. Pe aceste meleaguri, erau odată ciobani. Acum se-nghesuie studenţi. Visez abisul. Neagu Djuvara îmi şopteşte la ureche. Civilizaţie.
Deci, cum spuneam, draga mea cea care vei pleca curând departe.
În mansardă a fost linişte şi dezordine în minte. Nu m-am putut ţine de un fir. Biblioteca a fost doar un vraf de foi răvăşite. Pianul însă îţi dă senzaţia că sunetul s-a aşezat deplin în lume. Vibrezi cu el. Şi bei whisky. Şi în ceainăria de pe vasul închipuit a fost improvizaţie. Şi cozonac. O combinaţie f f f bună zice lumea. Zic şi eu. Ştii, e o chitară care zbârnâie aici. Numai noaptea. Te las.
