Maria, săptămînă după săptămînă se scurge şi tot aşa mă scurgeam şi eu ieri de cald nu de timp în autobuzul care îmi şerpuia gîndurile în curbele către înălţimi. Unele se topeau în faza lungă, altele se pierdeau de la sine în lumina deşertică a lunii de Peru. Sensul drumului se pierde într-o secundă de îndoială, aşa cum ne pierdem şi noi în încercarea de a traduce semnale receptate codat. Şi uite cum din dreapta în stînga, drumul ducea către o idee. De la jucatul de-a supa enormă de pui cu sos iute şi vorbăraia de ucis timpul în aşteptarea aşteptării trans-andeanice, la frigul de 3.000 de metri şi copilul peruan care adormea la focul de lîngă masa unde poposim de cena. De la echilibrul însoţitoarei de auto-bord cu machiaj de scenă, la adrenalina de turist dat prin dune de nisip şi cranii de culturi Nazca. Mă gîndeam mult la ritmul exteriorului şi la lentoarea interiorului. Mă scurgeam în sine şi în ceaiul de coca de la intrarea în guesthouse-ul arhitectului din Cuzco. Lumea devenise o uşă către alte uşi, în care orice deschidere ducea către o alta şi o alta şi care toate arătau Slida sau Exit către o gaură neagră. Ameţită de la altitudine şi vidată de ambiţie, mă aşterneam în foile unui meniu cu vegetale traduse aleatoriu.
Pînă a doua zi, cînd templul soarelui incaş îmi arată direcţia luminii. Şi tot aşa, cu paşi mărunţi şi gîfîind înecat, drumul îşi dezvăluia sensul. Cu calmul unei dimineţi pierdute în lipsa de oxigen de 3.500, dădeam la o parte perdeaua de neguri. Vîntul trecînd prin tricou şi cîntecul chitaristului de lîngă giganticul plastic Jesus de pe deal transformau negrul în auriu. Găurile negre deveneau porţi către căldură şi iubire. În mirosul frunzelor de eucalipt şi coca, adierea dimineţii aducea veşti bune. Soarele de la gît vibra din nou. Mă apropiam de Soare.
Respiraţie de jazz cu trepte
E un jazz vechi ce cântă acum în lumea din jur. Cade armonia senzual străin peste scările dezordonate din jur. Urcă şi coboară fără ca următoarea treaptă să fie sigur într-un sens ce-ar continua intenţia de dinainte. Uneori pot să se-ntindă până la cer, dar niciodată nu vei fi sigur că vor şi ajunge, pentru că oamenii tot timpul fac şmecherii şi ultima treaptă va putea cădea în iad de-a dreptul, iar ei îţi vor spune doar că, estetic şi paradigmatic, expoziţia de trepte care te duc la destinaţie nu va avea niciodată succes. Prefer să mut sensul lumii dintr-o axă pe cealaltă, decât să fiu plictisitor.
Se-ntâmplă deseori ca, pierdută cum sunt în această lume de trepte, să merg ani la rândul pe orizontală. Îmi deschid în zadar simţurile. Vibraţia, şi ea orizontală, lasă mută urechea, lasă-n nefiinţă lumea, se pleacă neputincioasă, înaintea unei puteri asupritoare. Cenzura spune: orizontal. Timpul se adaptează şi el. Eu treptat în continuare.
Se-ntâmplă altă dată să simt senzaţia de om, undeva, în lumea de scări şi să miros secundele care-au trecut geometrie între el şi mine. Oare şi el a urcat pe unde-am urcat eu? Oare şi pentru el scările au aceeaşi direcţie? Dezordinea e doar a mea sau respiră şi în paşii lui?
Un mecanism.
O eventuală petală, care urmăreşte să atingă pământul şi niciodată cerul. Doar fumul jertfeşte.
Mă reazem de un copac. Urlu. De scoarţă stau agăţaţi mii de gândaci uscaţi. Carcase goale. Gheare. Ochi din care a fugit spirit. Mă cutremur. Oare m-aş putea arunca în foc?
Să nu mă mai opresc altă dată din scările mele. Chiar dacă din tavan apar mii de muşte. Să nu lupt cu ele. Se-ntâmplă şi astfel de ritmuri.
Culorile sunt a-culturale. Nu-ţi provoacă nici un necaz. Scările se lăfăie în neputinţa lor de a-ţi aminti de ceva.
Mă grăbesc să vă spun că se aude în continuare jazzul. O lume întreagă gâfâie accentuat şi sincopat. În grup, câte unul sau pur şi simplu, altceva.
Mă grăbesc. Egale şi inegale fără ordine, treptele. Cad. Mă fac ţăndări. Nu ştiu dacă, în urma mea, scările mai cântă sau au renunţat la jazz.
