E adevărat ce zice un prieten pe care abia pot să-l citesc din cauza unei orbiri spontane: există locuri unde trebuie să te decizi dacă ajungi sau pleci. E vorba despre pilotul nostru american care vorbea despre acel bătrîn care a venit în locul în care sînt acum şi a rămas zece ani. E vorba despre toţi oamenii ăştia pe care i-am întîlnit şi care nu-şi găsesc locul, care ajung în timp ce pleacă şi pleacă ajungînd mereu şi mereu. Pînă cînd iminenta orbire se produce din lipsă de afecţiune sau din prea multă asimilare de informaţie inutilă. Despre această îmbuibare cu aşa zisa cunoaştere am mai avut monologuri. Şi ce-i drept că îmi lipsesc enorm trăncănelile din nesfîrşitele dimineţi la cafeaua care îmi dă atîtea dureri de stomac încît încep să adopt încetul cu încetul infuzia incaşilor.
Ideile revoluţionare au tendinţa să se dizolve acum într-o lentoare a fiinţei care cere mai multe calorii decît vibraţii şi mai multe textile decît lumină. Zburînd deasupra atîtor sisteme ai crede că prinzi cum se spune the big picture. Şi totuşi, cînd realizezi că te pierzi în detalii, te ia panica. Mă prinde panica din urmă. Cea din urmă. Şi panica asta de a nu putea descifra un cod prea ramificat începe să mă streseze şi să nu îmi dea pace.
Pentru că tot trecînd pe lîngă artiştii din piaţa care le aparţine, am un sentiment de apartenenţă la un timp sacru. Pentru ei soarele pare să apună atunci cînd i-a venit vremea. Paşii se scurg lent dar cu tihnă, căldura e suportabilă, ritmul e fără sincope şi valul e fără spumă.
Trecînd printre oameni mă fac un burete, călcînd pe lîngă ziduri devin o insectă. Dintr-un corp în altul, dintr-un început în altul, încep să cred în filozofia primilor oameni. Ceva trebuie sacrificat. Cu ceva trebuie îmblînziţii zeii ăştia mofturoşi: o lamă, un bob de orez, o prăjitură, un lichior. De aceea zburdă în seara asta artificiile pe cer. De aceea apa din ochi face ca luminile oraşului să devină lumînări înmiresmate. Sacrificiul a fost înfăptuit, ofrandele au fost aduse. Urmează răsplata. Deschideţi poarta soarelui!
Deschid memoria. Apăs butonul necesar eternizării. Mă aşez pe coate, pe treptele lumii şi las vibraţia să fie parte din mine.
Aşa se face că am început să-mi amintesc cum era să fii o floare uscată într-un colţ; nefiind cu sevă, nu sunam în nici un fel. Însă, la fiecare o sută de ani, cineva se apropia, mă atingea, mă aşeza în pământ şi deveneam din nou, parte din ritm. Lucrurile au fost aşa, vreme de mai bine de două universuri, până când s-au descoperit fisuri şi totul a fost dărâmat. M-au îngropat de tot în ţărână; uitarea s-a aşternut.
Mi-am amintit de o intersecţie, mai apoi. Undeva în depărtare, trona palatul legii. Până la mine ajungea murmurul sec al apei devenită sclava arteziană a oamenilor puterii. Pe lângă omul neînsemnat care eram, se roteau tramvaie, şosete şi clopote încăpătoare - vibrau mai tare decât orice pentru că se-mbinaseră întru facerea lor mâna Domnului şi cea a omului, precum şi acea trecere oprită în loc numită ştiinţă. De mult timp, şedeam în mijlocul forfotei şi-mi vindeam, singur şi tăcut, marfa. Table de şah vindeam, pentru a răspândi jocul în mulţime, pentru a face ca viaţa să fie mai exactă şi nu o fleandură în voia nevolniciei. Reginele dispăruseră dintre oameni, regii deveniseră cu toţii trântori. Pionii fuseseră înghiţiţi de nebuni, iar caii mieunau de zor după pernuţe speciale, făcute din substanţe care te moleşesc şi-i lasă pe oameni dup-aia să pună frâul pe tine, fără ca tu să te-mpotriveşti. Turele erau făcute din aluminiu şi sticlă şi asfixiau spaţiul. Mi-era silă de viaţă. De ani în şir nu scosesem o vorbă. Vindeam table de şah şi atât.
Acum, de curând, mi s-a-ntâmplat să intru de pe stradă, direct într-unul din hotelurile elegante ale oraşului meu. Aduceam cu mine soarele, dezordinea, mersul rapid. Am deschis uşa brusc, fără să-mi pese de zgomot şi de nepotrivirea vestimentară. Am făcut câţiva paşi înăuntru. M-a prins povestea. De undeva, se auzeau frazele vechi ale teatrului radiofonic "eu sunt, Bibicule!". Am înaintat. De la mesele barului luxos, mă priveau tăcute şi vechi, câteva personaje. Atmosfera era grea. mută. Teatrul continua să sune din boxe. ".. nu cunosc nici o Didină. Pe amanta mea o cheamă Miţa.." Pe scaune, bătrânii stau nemişcaţi. Pe mese au ceşti de cafea şi pahare moderne în care este turnat gratis suc de portocale. Nu se mişcă. Alta e vremea lor. Ei nu mai sună. Doar ascultă ce li se dă. Păşesc cu teamă printre ei. Îmi verific tinereţea. La bulivar, birjar!
