salutam vînzătorii de brăţări, vînzătorii de yoga, ciorapi croşetaţi, căciuli din lînă de alpaca, picturi, gravuri, tatuaje, dealerii de ceremonii San Pedro, şi Ayuahuasca,
bucătarii restaurantelor de cartier, chelnerii cafenelelor ascunse şi expuse, maseuzele cu invitaţiile la masahe-le lor, actorii de circ, statuetele umane cu chip de regi Inca, muzicienii cu fluiere şi cover-uri, meniurile de 3 soles de care nu m-am atins încă, meniurile de 15 soles care îmi fac intestinele un calvar,
bufetul indian cu mîncare de Uttar Pradesh, filme de Bollywood, copii mici cîrîind pentru atenţie, piaţa plină de steaguri gay-ne-gay de Cusco, taxiurile minuscule care viermuiesc după turişti,
fetele Andine echipate în costume tradiţionale, trăgînd după ele o lamă şi o speranţă că poate odată îi vei da un sol în schimbul unei poze,
pieţele cu pături incaşe, pipe de junglă, cercei din pînză, şaluri de lînă, agenţiile de turism cu pachetele lor all-you-can-visit-do-live-think,
oamenii care vin şi pleacă, oamenii care vin şi rămîn, camerele încălzite cu lumina radiatorului, mănuşile fără degete, şosetele fără elastic, chefurile cu pocnitori şi frigărui periculoase, călătorii fără cap şi coadă, ghizii fără certificat, lumile paralele şi ceremoniile de trezire a conştiinţei, trecînd peste coordonatele minciunii.
Şi am primit un sfat: toate trec prin infra-red-light!
Descoperisem că, lent, recurgeam la subterfugiile melcilor. Ca şi ei, mă târam. Parcurgeam kilometri întregi fără noimă, doar pentru a înţelege la final că aceasta este realitatea noastră fantastică, a jocului karmic de-a melcii, lăsând o dâră lipicioasă pe cărarea fără de suspans din urma ta.
Dimineaţa, când mă trezeam, apăsam butonul pe care scria Eu, mă sunam, de cele mai multe ori răspundeam, se întâmpla şi să nu mai am baterie, atunci rămâneam sub plapumă, chiar dacă era cald. Ştiam că lipiciul oricum se năştea din maţele mele neîncetat, aşa că nu mă preocupam de o eventuală lipsă a lui, în paginile dosarului meu.
De aceea, nici nu mi-am făcut griji când, o dată schimbată istoria, oamenii au încercat să înlocuiască cuvintele, să le mănânce, să le lingă, natura mea de moluscă târâtoare pururi, mi-a slujit şi adevărul a rămas prins între hârtiile care, în trecut, dăduseră premisa a ceea ce va să vie.
Mă chinuiam acum să le îndes sub carapace. Îmi cam pierdusem mobilitatea, ce-i drept, şi nici una dintre respiraţiile mele nu mai purta cu ea fărâmele egalităţii şi simetriei. De aceea, mă apucasem să scriu strâmb, acoperind pergamente întregi de semne lipsite de sens pentru mii de ochi, doar pentru cei aflaţi în derapaj, ca mine, semnificând, poate, absolutul.
Îmi aminteam, chiar, ce prostii făcusem, în încercarea de a-mi lepăda carapacea, după modele noi, inutilă. Pe stradă mă lovisem de unul, de fapt, el nu respectase regulile de circulaţie, venea din sensul istoric interzis, am ieşit din spatele meu, el s-a repezit la mine, avea braţele tatuate înfiorător, era unul dintre acei mercenari fără ureche muzicală ai zilelor noastre. M-am înfiorat, mă apucase şi pe mine ura, voiam să dau, până la urma am dat înapoi, m-am ascuns dedesubt, m-am prelins înecat de miezul viciat al semnificaţiilor care-mi tremuraseră în jur.
Melancolic mă târam înspre ieşire, iar în urma mea, marea se umpluse de valuri.
