Dimineaţa se aşternea palidă şi aprinsă, peste o noapte nedormită, în friguri, ascunsă după o perdea de multă vreme inutilă. Praful din staţia de tramvai mă cuprindea, mă învăluia, dar nu mă scăpa de venirea programată-ceas, a orei în care trebuia să las totul deoparte şi să mă arăt lumii.
Visam la idealuri îmbătrânite. Mi-am pus zdrenţele şi m-am ridicat, o uşă s-a deschis înaintea mea, prinţul Barbă Albastră mi-a zâmbit leneş, a eternitate, aşa, mi-a spus că uite, mai sunt încă şapte opriri şi ajungem.
Îmi simţeam corpul întins într-un triunghi prea puternic, din care nu puteam ieşi, ceea ce văzusem odată scris pe un zid se adeverea, nu eram în stare de rezolvare. În cazul corpului meu, mi-am scos repede piciorul de sub fund, şi-am revenit la lâncezeala respiraţiei mele normale.
Într-altă zi, mi-am lăsat capul să fie doar privire înainte, fără să caute rezolvări într-o parte şi-n cealaltă, fără să-şi determine starea de spirit de venire sau revenire sau ne-venire. Autobuzul era doar o opţiune a caldei după-amieze şi putea la fel de bine să vină anul în care toate blocurile vor fi dărâmate şi să arate la fel. Chiar, după câte îmi amintesc, exista posibilitatea ca o altă uşă să se fi deschis înaintea-mi şi prinţul din nou să-mi spună "pofteşte".
Oamenii mă arată cu degetul atunci când zâmbesc. Stau şi mă analizez, stând într-o arcuire frumoasă, ca a răsăritului când ai timp să te dedai la a-l privi.
Mă ridic dreaptă şi înaltă cât lumea şi le zâmbesc leneş, într-o continuă acceptare a ceea ce a fost şi a ceea ce determinăm noi, lăsând la o parte alte şi alte posibile deveniri care transformă simţurile în mecanisme şi apoi în mocirlă şi tot aşa, literă după literă, adăugată într-un cuvânt neînţeles care poate să fie standard sau management al riscului sau high-tech, orice vă vine la îndemână.
Într-una din zilele acestea pământul s-a rotit de şapte ori mai diferit decât o făcuse înainte, un scriitor a murit, s-a desprins o insulă şi din sufletul meu şi-am rămas, în praful de la marginea drumului, cu mâna întinsă, cerşind nemurire. Un alt cuvânt nemărginit ca o roată.
Despre gropi solare
În cealaltă parte a lumii, mintea o ia pe cărări nebănuite. Cădem în Valea Plîngerii, plonjăm în Deşertul Morţii, şi toate se întîmplă din cauza unei suspecte găuri în stratul de ozon de deasupra norilor inexistenţi, undeva la graniţa cu o linie invizibilă care este ecuatorul. Pentru că sînt Cancer, cum ar zice racul englezesc, nu ştiu să dau drumul la aţă, decît dacă mă va forţa peştele auriu să o fac. Din această cauză, cu paşi grăbiţi, mă îndrept înspre o gaură argintie, din mercur pur. Pentru că hăul e din ce în ce mai alunecos, viteza cu care alunec este direct proporţională cu adîncimea găurii din care mă vor scoate doar firele din branhiile păstrăvilor otrăviţi. Fiecare fir de praf se transformă acum într-un bulgăre-meteorit care nu ştie dacă are vreun sens ascuns sau este doar prelungirea unui paradox de nedescris. Doar că acest fir a prins ţepi în drumul său de protejare al nebulozităţilor din jur. A început să îşi pună ţepi de oţel pentru a nu-l atinge nimeni şi nimic, pentru a-i ocoli pe toţi şi pe nimeni, pentru a ajunge în siguranţă în cealaltă parte a deşertului, unde oazele virtuale par mai reale şi unde undele nu ating sufletele tăiate în două, trei, patru, şapte... mări, zări, ţări. Drumul este mereu calea către acasă. Cred că tocmai am pornit...
