Când o să fiu mare, aş vrea să am o casă mare. Să fie undeva lângă o pădure, să fie undeva lângă un lac, să aibă câine, pisică, câteva raţe, câţiva copii, iar eu să fiu o cucoană. Mi-ar plăcea, da.
Mi-ar mai plăcea, tot aşa, să stau undeva în centrul vechi, într-una dintre casele acelea care au văzut şi monarhie şi război şi distrugerea valorilor morale şi tot, până la electro-şocul zilelor noastre aproape golite.
Aşa gândesc în fiecare dimineaţă, parcurgând drumul care mă duce de la mine de-acasă, trecând pe lângă o piaţă sau un cimitir, cu metroul patru staţii, din industrial prin parcul Cişmigiu, până pe lângă nunţiatura Vaticanului, în camerele pline cu unde hertziene, nevăzute purtătoare de suflet.
Când o să fiu mare... ce mai înseamnă şi asta?
Că o să parcurg pas cu pas dezamăgirile lumii şi-mi voi construi o pavăză sufletească menită să mă facă să răzbat de la mit la carne şi paralel la viciu. Că o să desfiinţez pe rând întreaga lume plină de metehnele naivităţii a copilăriei. Voi deveni, astfel, mare... voi avea o funcţie care va determina încadrarea mea matematic proporţională într-un alt cerc existenţial. Poate dorinţele mele se vor schimba. Voi fi dură şi valoroasă ca un diamant. Limitele pe care mi le voi cunoaşte, nu-mi vor fi decât atuuri în vânătoarea neoprită de fiare bărbaţi, fiare femei, fiare.
Mă înspăimânt. Mă opresc. Lângă mine şuieră păunii. Cozile sunt desfăcute larg, fără pavăză. Doar în coşmelia alăturată şade la televizor un păzitor.
Mă salută. Începe să plouă.
Când o să fiu mare...
Visez să compun o operă contemporană imensă. Voi lua şi voi planta copaci de pe toate cele cinci continente, unul lângă altul, pe o suprafaţă largă, dar nu atât de întinsă ca întregul pământ. Voi aduce păsările toate, cântătoare. Animale, iar voi creşte printre copaci. Iar apa va deveni şi ea sunet controlat, parte din întreaga creaţie, uneori fântână, uneori pârâu, uneori baltă, cine ştie... şi vântul va face să sune şi tu însuţi, plimbându-te printre copaci. Va suna contemporan această combinaţie a naturii, nemaivăzută. Voi fi mare...
Deschid uşa sistemului, las să pătrundă aerul rece. Mă spăl pe ochi. Sunt în continuare eu însămi, locuind spaţiul geometric simplu al unei lumi încă netemperate.
Trecînd graniţe
În ultima vreme mă plimbam printre: ştampile pe foi, bani schimbaţi, echipe de fotbal, desene cu lăcuste, tavane dezafectate, camere de închisoare, lumină fără căldură, raze care ard pielea şi mintea, insule îngheţate, ape schimbătoare, gînduri ucigaşe, lipsă de concentrare, lipsă de sens, pasaje vibraţionale, scamatorii medicale şi psihosomateice. Toate: pentru a face faţă unui timp care trecea cu viteza unui melc parfumat. Fiecare minut conta şi mă afunda. Fiecare secundă părea o mare în loc de un lac. Nu bănuisem adîncimea apelor care mă înconjurau. Nu îmi trecuse prin cap greutatea timpului care îmi devenise din iubit inamic. Aşteptam un semn, ştiind că nu voi primi unul. Aşteptam imposibilul. Aşteptam să trec un test al răbdării în negura unei instabilităţi emoţionale care se releva tot mai acut, cu fiecare secundă trecută în fum. Eram la graniţa dintre bucurie şi nebunie. Mi se pusese o ştampilă. Puteam penetra acum un alt teritoriu. Totuşi, totul depindea de acel semnal. Şi se făcea ora cinci dimineaţa, şi se făcea ora şase după-masa, şi zilele păreau eternităţi în sine. Totuşi, trecusem graniţa. Ştiam că aveam să supravieţuiesc. Dincolo mă aştepta o altă lume. Aveam să o înfrunt. Mai erau două zile.
