m-am trezit târziu în dimineaţă. fug înspre autobuz. îl prind. mă aşez, e cald, transpir, nisiparniţa arată că încă mai am vreme.
deschid biblioteca portabilă, răsfoiesc înţelepciunea, deschid şi un geam, las să vâjâie gândurile, să le tragă curentul, comunic cu lumea, radiez linişte şi calm.
port uniforma lejerităţii.
n-am, însă, bilet. mă anunţă oamenii în uniforma serviciului. închid praful între filele cărţii, mătur cu grijă urme de-ale lui de pe propriile haine, nu care cumva să mai fie ceva vizibil, aşez cartea la locul ei dezordonat. n-am bilet, da...
dar nici acte care să-mi justifice existenţa (!) n-am. ce facem?... ne dăm jos.
şi începe hora. nu aveam de unde să cumpăr bilet. era după-amiază... nimeni nu vinde bilete la amiază. trebuia să mergeţi pe jos. dar nu ajungeam, declinările verbelor nu aşteaptă. ar fi fost imperfect. vă invit la concert. domnişoară, chemăm poliţia. plătiţi-vă suprataxa de neconcordanţă cu lumea înconjurătoare. ia să văd, ce foi aveţi acolo! prin faţa lui se perindă frânturi din cap de la mine plus grave probleme de gramatică germană, un aranjament floral care nu depăşea graniţele locului care l-a creat, acte într-adevăr nu aveam, dar undeva o hârtie valorică a timpului actual îşi desfăcea tentaculele.
SUPRATAXA!
sunt calmă şi le zic că mă gândesc la sănătatea mea şi, în general, la bunăstarea societăţii. ei cheamă legea. îmi leagăn neputinţa. ei sunt şapte şi eu nu-s destul de vitează pentru a-i strivi pe toţi ca pe gem, deşi este destul de cald. se scursese şi nisipul... aproape tot.
mă revolt, de fugit nu pot să fug, nu simt c-aş fi în ilegalitate, totuşi, nu reazăm nici un fel de stâlp, vârtejul mă cuprinde, văd negru şi adânc, le arunc ultimii mei bani controlorilor, ei îmi rup chitanţă, eu le-o rup înapoi, în patru instabile bucăţi, îi fulger cu privirea, cred că sunt nebună, timpul este demult scurs, o zi mică trece din nou pe lângă noi, mă ia cu ea şi mă aruncă din nou în mersul lucrurilor.
căldura se sfărâma de cimentul din jur.
