Într-una dintre aceste zile, sandaua stângă a cedat. Eram, într-adevăr, elegantă. Imaginea de ansamblu s-a distrus, însă, datorită acestui incident. Şchiopătam. Destul de veselă, dar conştientă că nu voi putea fi niciodată altceva decât ceea ce sunt - un fel de fetişcană cu maniere şi gusturi relaxate - leg sandaua cu o bucată de plastic desfăşurată dintr-o rolă care delimitează înregistrările de bandă de magnetofon de tăcerile potrivite între. Roşul şi albul se potriveau mie. Era, însă, una dintre zilele importante ale vieţii mele. Trebuia să ajung undeva, pe cheiul Dâmboviţei, acolo unde, după o coadă, am nimerit în culoarea galbenă a dosarelor nesfârşite, cuprinzând plângerile, dorinţele, disperările oamenilor. Prin parc şi, mai apoi, pe străzi, am mers desculţă, cu ambele sandale în mână, înfruntând oraşul şi privirile instituţionalizate. Grăbindu-mă.
Mama mea spune că o înduioşez. Este prima dată în 28 de ani. Nu e nici tristă, nici veselă. Doar că i se mişcă sufletul.
Pe o bancă, lângă o vioară stilizată, sorbim din sănătatea fructelor. Grapefruit-ul este foarte potrivit pentru colesterol, ca şi pentru o viitoare nouă condiţie socială.
Noaptea visez o scară nesfârşită, pe care nu o pot nici urca nici coborî fără pericole. Suntem la un fel de nuntă întâmplat-neîntâmplată, care stă atârnată în subconştient.
Pe drumul spre casă pierd tramvaiele, pierd autobuzul, rămâne doar drumul gol înaintea mea. Îl străbat, cu inima bătând tare. Intru în parc, trec pe lângă fântânile care fac ca lumina să nu mai fie altceva decât un kitsch politic ordinar, traversez o pajişte verde, mă opresc lângă un copac, îl îmbrăţişez, mă lipesc de el, cu tot sufletul, era un brad, îl strâng în braţe, iarba din jur se mişcă după ritmul din mine, nu plâng, dar strâng tare bradul în braţe, el mă primeşte, mă las să mă absoarbă, pe mine şi pe toate cele ale mele, îl mângâi şi-l cuprind din nou din nou.
Când fac primul pas departe de trunchiul lui, văd un agent de pază urmărindu-mă. Mă gândesc că, din păcate, oamenii care îmbrăţişează copaci, sunt destul de rari... iar în fişa de muncă nu e prevăzută reacţia pe care un agent de pază ar trebui să o aibă.
Despre suspectarea propriei realităţi
Clipele de îndoială pot fi calea către nebunie atunci cînd nu mai ştii unde era susul şi în ce direcţie e josul. Cîteodată lumina solară pare tot ce ţi-a mai rămas pe o planetă solitară. Atunci poţi crede că undele magnetice au trecut de găurile negre şi că orice informaţie legată de identitatea speciei căreia îi aparţii s-au făcut praf şi pulbere stelară. Atunci, în momentele de delimitare dintre realitate şi căderea într-un abis al temporalităţii, locul în care te afli pare un unghi îndepărtat într-un univers în care nicicare nu a avut neapărat chef să devină existent. De aici şi răzvrătirea sinelui împotriva ordinii pe care nu o poate justifica. Pentru că ordinea te face să te simţi în siguranţă, în timp ce haosul este o formă de manifestare a impermanenţei şi implică nesiguranţă. Planul implică ordine. Cum facem ordine în haos şi cum curăţăm o potecă într-un ţinut al aleatoriului. Am putea începe cu numărat zilele şi orele. Cîte minute mai ai pînă la următoarea criză de panică şi cîte zile pînă la ajungerea într-un ţinut sigur. Drumurile se intersectează, timpul cade în rafale, cascadele devin manifestări ale nonmateriei şi fluiditatea gîndului devine baza fundaţiei. Zidul fricii şi liniştea valului. Realitatea mă caută la capătul celălalt al lumii. Doar că de data asta i-a răspuns robotul.
