(Maria)
Este una dintre sintagmele cel mai des repetate de părinţii mei. "Noi am fost generaţia de sacrificiu"! Îi luam în râs, bineînţeles, întrebându-i de ce nu au fugit, de ce nu s-au luptat mai abitir cu sistemul.
În încercarea de a scrie un text despre field recording şi creative commons, am lăsat cuvintele să umple liber foaia virtuală de hârtie; s-au oprit, întâmplător sau nu, în sintagma "generaţiei de sacrificiu" pe care gândurile mele o găsiseră şi o puseseră în legătură cu ideea de folclor contemporan şi lipsa timpului ciclic ritualic din societatea urbană contemporană. Părinţii şi bunicii noştri au fost sacrificaţi pe un altar care nu era al lor, al unei violenţe fără seamăn, răpindu-li-se memoria şi sensul originar. Noi, cei de după ei, ne pierdem într-un haos de standarde artificiale, în care ideile sunt preluate superficial şi transformate în invariabile avataruri ale bunăstării materiale.
Încerc să-mi conturez personalitatea în cuvinte puţine şi fără surplus. Nu le găsesc. Pe calităţi întotdeauna stă zorzonul "adus de-acolo", "aşa face toată lumea", "rod al unei investiţii", "aşa sunt timpurile", "aşa au fost". De ce? Mă întorc la anii Revoluţiei. Mult timp am rămas în acea credinţă a schimbării. Ulterior, am modificat-o şi m-am răzvrătit împotriva celor care erau atunci la guvernare. Mult mai apoi, am abdicat de la orice credinţă şi-mi părea bine că societatea mea trăieşte, totuşi, într-o anume formă de libertate... fără să înţeleg că după un şoc, adevărul ţi se relevă crud: libertatea pe care o vedeam eu, era ultima fărâmă de pâine aruncată mulţimilor. Dincolo de această perdea, mecanismele acţionau în continuare necruţător.
Încep să mă gândesc la mine însămi ca la o fiinţă pe cale de a-şi trăi sacrificiul fără ca nici măcar să mai ştie că-l face, hlizindu-se, doar, la vremuri. Aşa, cu circ, se pierde sensul cuvintelor şi neologismele indică sursa comercială a numelui sentimentelor.
Părinţii noştri luptaseră pentru libertate şi pâine.
Pentru mulţi dintre noi, este hilar să-i vezi pe bătrâni la Universitate, relicve din alte vremuri, agitând stindarde fără rost. Instinctiv, spunem că "lumea lor a murit!"... dar sufletele noastre sunt din ce în ce mai corupte şi mai departe de sursă.
Cuvintele mor în continuare şi sacrificiul devine un mărunt accesoriu, o nevroză continuă, penibil hrănită cu standarde.
Bătrânii ştiau pentru ce mor, dar nouă ne lipseşte chiar şi această din urmă noţiune.
***
Generaţia de sacrificiu degenerat
(Manu)
A trecut ceva vreme de cînd nu m-am mai gîndit la noţiunea de sacrificiu, deşi şi eu ca şi tine am crescut cu celebrele sintagme "am investit în tine", "eu nu am avut nimic", "ne-am sacrificat pentru ca tu să ai", etc. Atunci nu numai că mă revolta ideea de a fi produsul privilegiat al unei investiţii, dar mi se părea aproape blasfemic să "te sacrifici" pentru cineva. De aici şi eternele certuri cu părinţii. Mintea mea trecută prin mai multe experimente legate de "cum să-ţi trăieşti viaţa", nu ajungea nicicum la ideea de sacrificiu părintesc. Ajunsesem să înţeleg la o anumită vîrstă că avusesem un fel de noroc astral în a mă naşte pe la începutul anilor `80. Fusese ideal pentru "educaţia" mea: prinsesem 6 ani de sistem, atît cît să pricep că nu mi se cuvine totul, dar prea puţin pentru a-mi marca personalitatea (sic!). Îi vedeam pe ai mei cum se luptă pentru "a avea" şi "a ne da" şi nu puteam decît să tac chitic de fiecare dată cînd se urla la mine din nervi şi surmenare. Mă retrăgeam în mine şi mă gîndeam că e pentru o cauză bună. Aveau dreptate ai mei să fie furioşi pe mine că n-am stins becul la baie. Trebuia să facem economie şi în plus ei se sacrificau pentru ca eu să am o viaţă mai bună. Şi noi, generaţia post "generaţia de sacrificiu", am crescut într-un fel de sentiment de respect pentru părinţii noştri care au avut forţa de a se sacrifica pentru noi. În acelaşi timp a crescut şi un fel de sentiment de vinovăţie tradus prin: "nu fac destul de bine pentru cît s-a investit în mine", "sînt un zero faţă de cît puteam să fac la cît am primit". Totodată a reînceput moda cu "carpe diem", lumea a început să călătorească şi să nu mai creadă numai în "acumulare". Lumea generaţiei mele devenea volatilă, îşi trăia libertatea şi se bucura ca niciodată de un soi de "bunăstare materială şi spirituală". Ea, acea bunăstare şi libertatea de mişcare ne-au permis trăirea unei adolescenţe tîrzii, în care să putem trăi tot ce ai noştri nu şi-au permis. Poate am dat sacrificiul pe distracţie şi poate am picat într-o altă extremă. Poate am devenit o generaţie uşor narcisistă, iresponsabilă şi profund materialistă. Totuşi, sacrificiul există la nivel ideatic. Sau poate nu mai există deloc. Teama clădeşte, teama distruge. Dar în orice caz, aş încerca să mă pun în locul celor din "generaţia de sacrificiu". Cum aş fi procedat eu? Ce aş fi devenit? Ce aş fi putut face mai bine? Unde aş fi fost acum? Şi aşa mai departe. Cred că nu ne lipseşte un simţ de sacrificiu. Încă nu am avut ocazia să ni-l exercităm. Dar cînd acest lucru se va întîmpla, vom şti unde ne poziţionăm. Atunci poate vom afla ce fel de generaţie sîntem sau cît de mult am reuşit să degenerăm cursul timpurilor.