Un vis
m-a călăuzit
într-una dintre aceste dimineţi ploioase. Se făcea că duna sub care mă ascunsesem de ploaie mă transportase
într-o sală de teatru, împreună cu toate obiectele de mobilier care mă înconjurau în sala din realitatea proximă. Acolo, în sala improvizaţiei personajele care aveau să ia parte la spectacol erau vechi cunoştinţe. Ieşită din vis
m-am trezit din nou în camera cu lumină difuză ca mai tîrziu să mă privesc din nou în aceeaşi sală de teatru din vis, doar că de data asta pe bune. Acolo aveau să se desfăşoare corpuri fibrate
într-un ritual magnetic al mişcărilor. Fiecare muşchi părea să fie conectat la un server invizibil care îi dirija pe dansatori. Primul concert de pian a lui Chopin prindea conotaţii în lumea vizuală. Mintea îmi zicea că iau parte la un act măreţ şi că doar respirînd acelaşi aer ca şi dansatorii mă ridic pe scara personală. Undele îmi atingeau fruntea transpirată, generatorul îmi suna în urechile alungite, clapele pianului mecanic îmi mutau globulele oculare
dintr-un colţ în altul. Priveam dansul în forma ei perfectă. Cu o zi înainte mişcasem fibrele pentru a prinde vibraţia dansului. Doar că acolo nu mai era vorba de dans contemporan, un dans dirijat de intelect, ci de tango, un dans dirijat de bizarele mecanisme ale unui organ intern dictatorial.
Acum calc cu paşi mărunţi. Pasul în sine prinde nişte conotaţii obscure. Liniile sub care pămîntul a asurzit despică cărări mute. Sîntem mulţi şi călcăm în direcţii diverse. E greu să mă fac auzită
într-o lume a mişcărilor. Acolo sînt alte legi şi numai pielea le ştie povestea. Dar cît de dependenţi am devenit de această mobilizare mondială. Că e scenă sau trotuar, drumul duce mai departe. Utopia e departe de ideal. Idealul e departe de realitate. Mişcarea e aceeaşi. Energia se iroseşte. Şi asta va trece. Mîine părăsesc oraşul promis. În pas de dans, mîine pierd un vis.
