Străzi în ploaie

Patru, zece, douăzeci, mii de străzi distanţă. Vremea spulberase toate pornirile dimineţii. Ploaia mă aruncase la mii de kilometri distanţă de intenţiile iniţiale. De la praf şi pulbere, la o mocirlă cognitivă sînt cîţiva paşi la dreapta. Devremele devenise prea tîrziu şi orele deveniseră o scurgere continuă. Culorile din vitrină nu erau niciodată cele din cutie şi cu atît mai puţin cele de pe hîrtie. Multe dintre fenomenele naturii se reflectau pe pereţii scrijeliţi de istorie. Un sistem nu se clădeşte singur, aşa cum dezastrele nu vin niciodată neînsoţite. Astfel, pas cu pas se bat străzile. Căutarea nu mai intră în discuţie. Drumul te duce acolo unde poate te aşteaptă ceva, poate nu. Nesiguranţa fiind o stare de fapt, iluzia că luminile unui oraş ca Buenos Aires îţi vor călăuzi paşii inundaţi de primăvara argentiniană se spulbera la fiecare colţ. Reperele erau total aleatorii: o reclamă cu o gagică spălăcită purtînd o rochie cu trandafiri neinspiraţi în faţa Big Bang-ului, o empanaderie cu reclamă luminoasă, un magazin cu poşete colorate, un semafor, un coş de gunoi, şi aşa mai departe. Orele treceau şi ajungeam la un moment dat la destinaţie, cu rugăminţi şi întrebări cu răspunsuri multiple. Oglinzile concave care lăsau loc spaţiului să se desfăşoare în plenitudinea individualităţii locale se lăbărţau acum prin toată încăperea cu portrete de familie nobilă. Era clar că oamenii locului aveau o prestanţă aparte, care avea să pună amprenta puternic pe toate personalităţile care aveau să le calce graniţele personale. Eram printre cei care cunoscuseră calea şi o părăsiseră de dragul de a experimenta străzi cu nume exotice. Încă o lecţie legată de faptul că ce scrie în ghid nu e şi ceea ce vei trăi şi tu. Încă un exemplu de tango ratat şi de inocenţe spulberate. Şi tot aşa, pas cu pas, picătură cu picătură, omoram timpul pierdut.