Ceaiurile mătuşii Rita (2)

În fiecare săptămâna Rita se întâlneşte cu fosilele la un ceai. Primă care apare e Bertha, speriata că a întârziat, ca o şcolăriţă. O conduc în salon şi îi admir iar şi iar frumosul costum din stofa englezeasca, ce miroase a naftalina de-ţi vine să te înnăbuşi.
Rita n-a coborât încă scările, se chinuie să intre în rochia verde de catifea, are atâta material în ea de am putea tapiţa fotoliile roase ale salonului, cam roase şi ponosite.
- Ah, Olivia, ştiu că-mi admiri costumul, te rog să mă crezi că aş vrea să ţi-l las ţie, dar e costumul în care m-am căsătorit. Aş fi vrut o rochie de mireasa, dar nu se potrivea, reverendul, Dumnezeu să-l ierte - suspină adânc -, voia o ceremonie sobra după ce iubita lui soţie a murit atât de tragic.

Foarte tragic, călcată de tractor, era surdă de tot.
- În amintirea dragului meu Ernest aş vrea să fiu înmormântată în costumul acesta.
Bună idee, cât e de mâncat de molii nu cred să se atingă lighioanele din pământ de el, nu ar avea de ce, în ciuda naftalinei.
- Îţi voi lăsa însă pălăria asta, am cumpărat-o în voiajul de nuntă.
Bună şi asta, o cipilică cu o pană sinistră în vârful ei, cred că e de curcan ori gâscă pestriţă,
mă voi juca de-a indienii cu ea.
- Doamna Bertha, vă mulţumesc atât de mult.
- Oh, Olivia, pentru puţin, aş fi vrut să-l cunoşti pe reverend, să te îndrume, nu ştii ce om blând era.

Nu ştiu, am aflat doar că bea de stingea şi-i plăceau servitoarele. Bate iar cineva la uşa, după cum bate o recunosc pe Mathy, Matilda.
- Olivia, sper că azi să nu aduci ceaiul rece, tinerii din ziua de azi nu ştiu cum să bea ceaiul.
Nu, nu-l voi aduce rece, fiert, sper să-ţi arzi gâtul acela lung şi gros ca şi coloanele din Egipt, pline de hieroglife, al tău e plin de riduri, ar fi interesant să-ţi ridic faldurile ce-ţi atârna ca la curcani şi să descifrez ce spun ridurile.
Apare şi Gina, Ginskaia, cum i se spune bătrânei profesoare de pian, după ce a fost comparată cu o mare artista rusoaică.
Şi-a luat rolul în serios, parca e coborâtă dintr-o piesa de Cehov, păcat că nu din "Idiotul".
Aştept intrarea Ritei.

Nu am timp să o admir pe Ginkaia învăluita în dantele, cu chipul palid încărcat de câteva livre de pudră, în contrast cu scoabele de mâini ce-i ies din voaluri ca şerpi uscaţi şi negri de atâta stat la soare, e cinci, bătaia asta în uşa e a lui Karl.
Mă duc plină de zâmbete ascunse să-i deschid.

Sunt foarte curioasă cum se va comporta, mă priveşte pierdut, îmi întinde pălăria şi pardesiul plin de demnitate, nu mă pot stăpâni să nu-mi frec fustele de pantalonii ce-i atârna ca la sperietorile de ciori.
Nu mă pot stăpâni să nu-mi imaginez nişte picioare ca de Pinochio, acoperite cu un păr des şi negru, ce ţin demn o cutie craniană îmbrăcată cu o piele galbenă, în fruntea căreia tronează câteva fire răzleţe de păr, mirate şi ele ce mai caută acolo.
Fosilele se trezesc la viaţă:
- Ah, Karl, ce bine e că ai venit.

Ca un gentleman ce se află îşi pune sărutul acru pe mâinile fosilelor, pe ele le trec fiori, se sclifosesc care de care mai tare.
Trebuie să-mi întrerup aceasta scena ce-mi aduce lacrimi, Rita coboară scara.
Mă fac nevăzuta în bucătărie, să-i dau Ritei ocazia să mă strige:
- Oliviaa, ceaiul şi fursecurile.
Apar cu ele, toata lumea mă priveşte atent, cât de perfect oficiez ritualul acesta.
Rita ţine mult la asta, îmi amintesc loviturile peste mâini când mă antrena.
- Ah, Rita, doar la tine în casă ne putem aminti de vremurile bune.
Ginkaia scoate un suspin atât de puternic încât îmi vine greu să nu cred că-i trece o locomotiva prin pieptu-i diafan de eroina cehoviană.
Acum se aduc osanale fursecurilor.
- Vai, Rita, cele mai scumpe fursecuri din oraş, de ce trebuie să cheltui atâta?
- Nimic nu e prea mult pentru prietenii mei.
Mare şi găunos adevăr, doar eu le-am adus, ultima ordonanţa a colonelului a deschis o cofetărie, de acolo fursecurile, numai să scape de mine îmi dau tot ce e mai bun, eu le amintesc de Rita, omului cu cofetăria şi nevestei lui.

Pe curând.
Geta