Ceaiurile mătuşii Rita (1)

- Mărgelele, mărgelele mele.
Aşa strigă mătuşa Rita, scuturându-şi grăsimile asudate.
- Oliviaaaa, mărgelele mele.
I le aduc, le pun pe gâtul enorm, atârnă sinistru cu boabele lor mari şi verzi pe decolteul generos plin de pudră care nu poate ascunde ridurile şi pielea galbenă, pergamentoasă sub care e un strat gros de grăsime.
Hai, Olivia că nu vezi bine, cum să fie pergamentoasa şi în acelaşi timp grasă?
Nu ştiu, dar aşa e.

Mătuşa e emoţionată că o fetiţă la primă întâlnire, azi vine iar Karl, poate a mia oara, vor juca iar scena aceea sinistră de porumbei îndrăgostiţi loviţi de alopecie.
O ajut să coboare scările, e toată transpirată, nu ştiu dacă de emoţie ori de grăsime, în orice caz miroase la fel, iar parfumul de frezii, cu care s-a botezat din plin, nu ajută la nimic.
Se aşează comod lângă măsuţa de ceai, îşi trage răsuflarea. Punctual, că-ntotdeauna, Karl bate la uşa, mătuşa are un bufeu de călduri, emoţia, ce să-i faci.

- Oliviaaa, nu auzi că bate cineva la uşa? Du-te să vezi cine e.
Da, mă duc, poate e Moş Crăciun să-i aducă mătuşii o acadea.
Karl intră băţos în casa, îmi dă pălăria şi pardesiul şi se îndreaptă sprinten spre camera unde e mătuşa:
- Karl, ce surpriză, nu aşteptam pe nimeni pe vremea asta.
- Nici o vreme nu m-ar putea ţine departe de a mă bucura de minunata ta prezenţă.
Da, da, aşa e, poate de-ai sta mai mult în casa când bate vântul şi plouă nu ai avea nările roşii, toate o rana.
- Oliviaaa, adu te rog un ceai şi biscuiţii aceia delicioşi.
Delicioşi pe dracul, a luat o singură dată biscuiţi buni, acum îi ia la vrac şi eu îi pun în cutia celor originali.
Se întrec în amabilităţi, conversaţia lor e o minune, parcă ar fi doua păsărele îndrăgostite, ea o gâscă cu ochi sclipitori, el un papagal cam jumulit ce suferă de laringită.

Bine că au terminat, nu înainte de a-l întreba Rita cum găseşte biscuiţii.
- Iartă-mă dar în prezenţa ta nu-mi dau seamă de nimic, sunt sigur că sunt delicioşi, dar pentru mine sunt mult mai mult.
Mie-mi spui?
E cazul să se despartă, Rita urcă scara nostalgic, încet, de parca nu s-ar putea desparţi, în realitate că o supară varicele.
Eu trebuie să-i fac vânt lui Karl. Îi întind pălăria şi pardesiul, excitat de seara asta, poate cu gândul la tinereţe mă pişcă.
Reacţionez urgent, îi sar în braţe, mai să-l dărâm, îi şoptesc pasionat:
- Karl, o, Karl, porumbelul meu drag.
Nu ştie cum să scape de mine, coboară scările în fugă, nu mi-aş fi imaginat că poate da dovadă de atâta energie.
Închid uşa după el, nu-mi pot stăpâni un hohot de râs, ăsta sigur nu mă mai pişcă.
Mâine Rita are întâlnirea săptămânala cu clubul fosilelor.

Geta

Va urma...