Se poate întâmpla oricui, ştii asta. Te trezeşti într-o zi cu un telefon şi pac! Eşti invitat la nuntă! Acuma - nu prea ştii cum să reacţionezi. Cu persoana nu te-ai mai văzut decât o dată, acum vreo 2 ani, în metrou, şi-aţi înghiţit împreună înghesuială şi mahmureală. Da, desigur, vă ştiaţi încă de prin liceu, când s-au format unele grupuri şi câteodată potecile se-ntâmplau să fie aceleaşi. Nu-ţi aminteşti să fi schimbat vreodată mai mult decât obişnuitele cuvinte prieteneşti, din categoria..."şi tu... ce mai faci?"
Stai şi te gândeşti o săptămână... O fi venit şi el la nunta ta? De fapt, tu te-ai căsătorit vreodată?... metaforic vorbind... Să mergi, totuşi, deşi ştii că numai de dansat şi de petrecut n-o să-ţi ardă. Ştii că ai o problemă cu muzica folk şi te gândeşti că o noapte întreagă o să-ţi înghesui alte pofte muzicale în cui. Mai ştii că nici de cuie nu le prea arde amicilor... Pe deasupra, tu nu mănânci carne, aşa că o să laşi sarmalele şi peştii şi cotletele de porc să treacă neatinse pe lângă tine. Te gândeşti la tine, cât de jalnic ai arăta în toată această combinaţie. Încerci, totuşi, să găseşti o soluţie, dar nu te gândeşti că "ai avea vreo obligaţie". Ţi se pare că perioada de glorie a "obligaţiilor" a ars pe rugul revoluţiei, împreună cu indulgenţele şi alte sisteme "comuniste". Dacă ai merge la această nuntă ţi s-ar părea un act de falsitate şi parcă crezi că nu ţi se potriveşte; în plus - chiar crezi că vei fi înţeleasă. Nu vrei să te ascunzi după degetul "sunt plecat, n-am bani, am o altă nuntă". Vorbeşti cu cea de-a doua voce a ta, stabiliţi împreună ce să faceţi - mergeţi la biserică, faceţi cadou etc - deschizi una dintre paginile sinonime cu faţa ta şi scrii unul dintre cele mai sincere mesaje din ultimii tăi ani. (Bine, Manu nu intră în această socoteală!)
Ca răspuns primeşti o palmă şi nevoia impetuoasă de a-ţi arăta degetul mijlociu. Se pare că n-ai fost înţeleasă. În concluzie, nu mai mergem nici la biserică... Voi ce-aţi fi făcut în locul meu?
***
Plecări
Plouă după o săptămînă de lumină. Casa plină de amintirile altora m-a prins rău în dimineaţa. Culorile se sprijină de pervaz, caietele au prins forme calculate, libertatea a prins rădăcini parfumate, degetele şi-au revenit în memoria ligamentelor, pielea şi-a reînceput incursiunea în lumea explorărilor, mintea s-a reobişnuit cu pacea. Întreaga lume îşi regăsise echilibrul. Pentru cîteva zile. Moartea care bătea la uşa ţărilor de peste mări şi ţări era atît de departe acum, încît părea din alt timp şi spaţiu. Mişcări de gazelă pe stîncă, miros de vin alb în nări, gust de cartofi dulci în gură, şosete de Cusco şi şlapi de Rio de Janeiro, polar de iarnă şi ploaie de vară, nisip vulcanic şi nostalgii de toamnă.
Ieri mă dădeam cu bicicleta prin golful fără griji, azi dau de ploaia care bate aspru în geamurile de casă pustie. Reperele sînt atît de departe de casă. Lumea s-a întors cu susul în jos. Din roz în verde, din negru în albastru deschis. Nu îmi permit să mă uit în spate. Îmi termin pîinea prăjită şi cafeaua cu lapte. Mîine trebuie să ies din filmul ăsta. În pas de dans.
