Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Ora de libertate

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Prostii


Ana Damian

18.02.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
- Victor spune că vă aburesc.
- Adică? - întreabă Mona foarte serioasă, supărată din start pe Victor nu ştiu sigur de ce, poate pentru că Victor, atunci la început când a apărut Vlad în viaţa ei, mi-a spus câte ceva despre ele, femeile care au nevoie de ajutor, referindu-se chiar la Mona mea.
- Adică am vorbit un pic prea înflăcărat despre căsătorie, el spune că vorbesc uneori şi pierd şirul cuvintelor rostite şi mă apuc să scriu romane în plină discuţie reală.
- Adică pentru că ai spus, nefericita de tine, că în ciuda tuturor eşecurilor încă speri că există un bărbat cu care ai putea să fii fericită...
- Nu, asta ar fi normal adică să sper încă, el se mira că de fapt scopul final nu e de a găsi pe cineva, ci de a mă căsători. A ne căsători, pentru că era vorba despre femei în general. Dorinţa asta care, spune el, nu are de-a face cu relaţia de iubire, ci cu o instituţie de care încă ne este foarte drag.
- E o prostie - vorbeşte din nou Mona - nu ne dorim căsătoria, ci de fapt ne dorim să nu creştem singure, de proaste, nişte copii pe care amândoi ni i-am dorit la un moment dat.

Ileana râde, destul de sarcastic, şi Mona înţelege exact sensul acestui râs, ea de fapt face parte dintre cei care îşi doresc schimbări in instituţia căsătoriei ca să poată pleca cu Vlad şi totuşi ea e vehementă de partea femeilor care rămân, de proaste, singure.
- Da, poate e ilogică poziţia mea, eu sunt chiar de partea celor care pleacă din căsătorie.
- Exact, ai greşit tabăra! - spune Ileana, pe un ton tăios, unul cumva neobişnuit pentru întâlnirile noastre relaxate, suntem uneori serioase dar nu ne judecăm unele pe altele. Iar acum e evident că Ileana, care tocmai a fost părăsită de bărbat, asta face, o asimilează pe Mona cu situaţia ei. Dar Ileana e prea deşteptă să nu îşi dea seama singură de greşeală aşa că îşi face mea culpa din priviri şi toate o înţelegem de fapt şi îi acceptăm supărarea, chiar şi Mona.
- De fapt mă gândeam că în orice poziţie am fi, mereu suntem noi de vină - spune tot Mona. Uite, soţul tău, a plecat la altă femeie şi chiar tu ne-ai spus că cei din cercul vostru tot pe tine te acuză că ai acceptat chestia asta cu căsnicia deschisă şi...
- Şi ce? Sunt vinovată că nu l-am legat cu lanţul de pat sau de masă?
- Asta e căsătoria până la urmă? - întreb eu.
- Când nu mai iubeşti asta e, un contract care e tot un fel de lanţ.
- Pe care noi am încercat să îl facem mai normal - spune Ileana.
- Nu cred, în primul rând ceea ce deosebeşte o căsătorie de o relaţie este tocmai acest angajament, că nu ai să mai fi cu nimeni altcineva. Dincolo de chestiile alea că voi avea grijă de tine şi să facem copii, ăsta e chiar fundamentul căsătoriei. Exact pe ăsta nu îl poţi schimba pentru că dacă vrei să îl schimbi intri direct şi fără scăpare în contradicţie cu esenţa. Ireconciliabil.
- Dar la noi a funcţionat.
- Până nu a mai funcţionat, dacă ar fi funcţionat până la moartea unuia dintre voi doi ar fi fost o poveste de succes. aşa e un eşec.
- Da, e corect ce spui - Ileana e îngrozitor de tristă şi mi-e un pic ciudă pe Mona că este atât de dură, tocmai ea care de obicei este cea care mediază conflictele.
- Poate e nevoie de altfel de oameni ca să meargă această căsnicie deschisă - spune Anouk.
- Da, noi două - râde Ileana - noi două am fi perfecte pentru o căsătorie deschisă.
- Ce fel de inel vrei? spune Anouk şi râdem toate pentru că avem nevoie să râdem, să glumim. E prea serioasă discuţia noastră.
- Deci te-ai căsători? - întreabă Ileana, e chiar curioasă ca şi când eşecul ei ar fi trebuit pe toate să ne facă mai precaute.
- Acum nu, că n-am cu cine, dar mi-a trecut prin minte serios când era cineva în viaţa mea.
- De ce?
- În primul rând pentru un motiv idiot, pentru că aş avea chef să mă ceară de nevastă un bărbat care mă iubeşte.
- Condiţia necesară în propoziţia ta este bărbatul care te iubeşte, nu un bărbat oarecare... din câte înţeleg eu.
- Exact, de unul care nu mă iubea am fost cerută odată, ştiu cum e şi mai ştiu şi ce urmează.
- Iar tu?
- E obligatoriu în scenariul meu să îl iubesc şi eu.
- Cam greu de realizat. - râde Anouk.
- Imposibil.

Şi mor de curiozitate să ştiu cum gândesc bărbaţii, dar nu oricare ci cei de vârsta mea, mai există oare vreunul dispus sau pregătit să se îndrăgostească de o femeie de vârsta mea şi să îşi mai dorească să se căsătorească, dar cum mă gândesc concret la lucrurile astea, acum în starea asta de neiubire, o stare gri dar liniştită, mă întreb eu pe mine dacă de fapt nu are dreptate Victor şi e multă literatură în creierul meu, prea multă, prea greu de separat de realitate. Acum nu îmi aduc aminte cum e să iubesc şi, mai ales, nu îmi vine deloc să spun cuiva un da.

Ok, Victor ai câştigat!:)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer